O luminiță de Crăciun și un zâmbet sub brad
Cu toții așteptăm Crăciunul... Este minciuna cu care mă păcălesc zilnic, de fiecare dată când ochii îmi sclipesc la luminițele de prin oraș sau la cele din casă, când de fapt, știu foarte bine că nu e așa. Mi-aș dori să fie așa, însă nu este. Din păcate, brazii, zăpada, luminițele, vâscul, globuleţele și Moș Crăciun nu sunt suficiente pentru a trezi în suflete și inimi acel spirit al Crăciunului. Problema e la noi. Nu așteptăm Crăciunul în sine, nu așteptăm acel sentiment de iubire care să ne învăluie și nu așteptăm nici decorațiunile și cântecele, ci așteptăm, în zadar, acel sentiment care ne-a făcut odată veseli. Visăm la umbra trecutului, ne formăm un ideal pentru ceea ce ar trebui să însemne această sărbătoare și uităm să savurăm esența. Nici un Crăciun nu va fi la fel, pentru că ne maturizăm/creștem/îmbătrânim, iar trecutul nu este ceva ce se ascunde într-o cutie pe care o deschidem în fiecare an pe 25 decembrie. Trecutul este ceva ce, ei bine, aparține trecutului (nu vă aște