Locul posibilităților

Cum ar fi să existe un loc unde să întâlnești fel și fel de oameni? Foarte diferiți, extrem de asemănători, toate tipurile de persoane, toate tipurile de caractere, de comportamente, de stiluri. Mie personal mi se pare genială ideea, și chiar cred că există un loc unde se întâlnesc toate acestea, metroul. Un fel de nucleu de unde izvorăsc celule, toate deosebit de importante, nici una la fel. Cred că metroul este locul unde poți să găsești ceva cât mai aproape de această imagine, dacă nu 100%.

În primul rând, zi de zi, sunt mai mult de 4 milioane de oameni care merg cu metroul în America (mai multe informații aici), aproape 100.000 în Dubai (link aici) și în jur de 4 milioane și în Londra (link aici), adică niște numere imense. E imposibil să nu găsești extrem de multe tipuri de oameni. Cel mai frumos mi se pare să stai pe margine și să observi: să vezi oameni care citesc și ce citesc, oameni cu ziare în mână sau cocoșați deasupra telefonului, oameni triști ascultând muzică ce se aude dincolo de căști, oameni prinși până peste cap în munca lor, persoane agitate vorbind la telefon, copii care se joacă lângă părinții plictisiți, adolescenți ținându-se de mână și promițându-și infinitul, bătrâni moțăind sau oameni sărmani, fără casă, care doar călătoresc, sau pur și simplu alți observatori. Acestea sunt doar câteva din persoanele pe care le poți vedea, pentru că ies mai tare în evidență, pentru că sunt zgomotoși sau poate prea tăcuți. E fascinant să te uiți în jur și să realizezi că fiecare dintre acești oameni are o poveste în spate și una în față. Fiecare are problemele și suferințele lui, alături de refugii și bucurii. N-o să afli niciodată povestea tuturor, iar tot ce poți să faci este să-ți închipui. Vezi un cuplu bătrân ținându-se de mână și dormind unul pe umărul celuilalt și îți imaginezi cum s-au cunoscut, cum au trecut peste greutățile vieții, poate au nepoți, poate nu au, poate sunt singuri și se au doar pe ei, sau poate au zeci de prieteni, poate se iubesc până dincolo de moarte sau poate pur și simplu maschează iubirea... Sunt atât de multe variabile și este atât de frumos să încerci să găsești povestea fiecărui om. În funcție de tine, acea persoană este renăscută într-un univers paralel. Îi dai un sens și o poveste în mintea ta și totul capătă sens.

Un lucru foarte important când te uiți în jurul tău în astfel de locuri, este să nu judeci, cred eu. Tânărul cu piercing-uri și blugi rupți, plin de tatuaje, nu este un depresiv satanist, și nici domnul cu pantaloni largi în dungi ca de circar și un tricou verde, cu barba lungă și pălărie de pescar nu este un ciudat. Fiecare este el însuși, așa cum e, într-o mai mare sau mai mică măsură, și doar pentru că avem șansa de a analiza atât de multe tipuri de oameni, nu înseamnă că avem și dreptul să-i judecăm. Consider că metroul creează legături, de toate tipurile, și ar putea fi locul unde contactul vizual este cel mai important. E prea multă gălăgie să vorbești, poate e stânjenitor, poate sunt prea mulți în jur sau poate vrei să te bucuri de agitația de acolo și atât. Te uiți la cineva, te observă, zâmbești, te încrunți, te strâmbi, pufnești, râzi sau ești neutru, faci un gest sau încerci să fii remarcat, iar fiecare dintre acestea poate schimba ziua unui om. Suntem mai puternici decât avem impresia, suntem mai influenți decât de imaginăm și suntem mai fragili decât vrem să credem, noi alegem cum privim o persoană și tot noi suntem cei care aleg cum să fim priviți. Un zâmbet poate crea o prietenie, poate alunga un gând negru sau poate pur și simplu crea o dispoziție, exact ca toate celelalte. Mi se pare că la metrou, oamenii sunt altfel atenți la ce e în jurul loc, altfel acordă atenție detaliilor, poate chiar inconștient. E special.

Nu departe de data trecută când am călătorit cu metroul am văzut un băiat care i-a făcut cu ochiul unei fete de pe o bancă, în timp ce trecea pe lângă un grup de muzicieni băgați în seamă doar de un copilaș micuț  de care trăgea cu disperare mama grăbită, prea obosită să observe frumusețea lucrurilor mici din jurul ei. Atunci mi-a venit această idee. Poate cei doi se cunoșteau sau poate nu, dar era un obicei de-al lor, chiar dacă nu și-au vorbit, poate amândoi s-au gândit toată ziua la asta, sau poate au uitat în secunda în care au văzut alt chip. Se poate lega o poveste, în spatele acestor oameni se pot ascunde fel și fel de sentimente, trăiri, povești. Suntem cu toții oceane de emoții și ne înecăm la mal pentru că nu reușim să vedem dincolo de chipuri, să vedem prin oameni, dincolo de gesturi, dincolo de haine, dincolo de tot ce înseamnă trup, să vedem doar suflete.

Mă fascinează foarte tare acest subiect, îl găsesc extrem de complex, extrem de real. Putem cu toții să observăm ce e în jurul nostru și odată ce am reușit, se creează un sentiment extrem de plăcut, simți că ești cu un pas în față, vezi totul dincolo de nimic. Vezi culorile în locurile unde ceilalți văd doar negru, vezi zâmbete dincolo de lacrimi și lacrimi dincolo de zâmbete. Vezi totul în aceeași măsură în care nu vezi nimic.

(Și cum nu putea lipsi, citatul :))) )

The best things in life are unseen, that's why we close our eyes when we kiss, laugh and dream.