Să privim stelele...

Am ajuns la concluzia că e minunat să te uiți la stele. Știu că acum probabil vă întrebați ce e cu acest articol, e chiar posibil ca începutul să nu aibă legătură cu titlul, pentru că în secunda asta am două idei în cap și nu știu care o să predomine în articol (voi știți deja, desigur). :))) Ideea în sine nu e doar să te uiți și atât la ele, ci să le privești. Nu știu dacă ce m-a determinat să scriu sunt sentimentele pe care le-am avut, atmosefera în care le-am privit, persoana alături de care le-am admirat, sau pur și simplu fascinația mea pentru tot ce înseamnă stelele, universul și modul în care totul te face să te simți important și în același timp neimportant când te uiți în sus, spre imensitatea și profunzimea nopții, dar cel mai probabil toate astea, la un loc.^^

Stăteam pe o pătură, în întuneric, sub cerul senin și plin de stele și totul mă făcea să mă simt atât de liberă, de mică. Ce reușim noi să vedem e o minusculă parte din tot ce cunoaștem noi și o microscopică (în cel mai bun caz) parte din ce este totul defapt, însă modul în care stelele lucesc pe cer în fiecare noapte și formează diferite forme/simboluri, care sunt atât de ușor de depistat în general, mi se pare efectiv genial. Mi se pare foarte greu să descrii în cuvinte sentimentul pe care ți-l dă sclipirea fiecărei stele, în întuneric, când ele sunt singura sursă de lumină, dar voi încerca, cu riscul de a părea puțin ciudat. Când mă uitam în sus, spre cer, simțeam că pot face absolut orice, fără nici un risc, în secundele acelea, toată lumea era a mea, totul depindea de mine, de ce simțeam și de ce vedeam. Acel negru infinit mă făcea să cred că dețin răspunsul fiecărei întrebări puse de omenire vreodată, însă cel mai important, parcă aveam răspunsul la fiecare întrebare pe care mi-am pus-o vreodată eu (dacă vă amintiți am spus în prima postare că unele idei mă pot trimite la Socola, despre asta vorbeam :))) Oricum, detalii). Mai mult de atât, deși îți dă starea că deții cheia cunoașterii, în același timp te face să te simți golit, confuz și frustrat, pentru că știi că e doar sentimentul că știi tot, o impresie. Este clar că nu este așa, te simți frustrat că nu vezi totul, că nu poți ști totul, că ai în fața ochilor totul, dar  nu înțelegi defapt nimic. Totodată nu știi ce nu știi și prin urmare nu poți să faci nimic să afli mai mult, nu știi cât de mult sau cât de puțin vezi, nu știi nici măcar că nu e o iluzie, cred că singurul lucru pe care îl știi cu adevărat, concret, este că ai mai descoperit ceva din tine. Eu cel puțin asta am simțit. Totul la un loc. De asemenea mă gândeam la planete, și știam că vreau să le văd, și nu pot. Tot ce putem face este să ne uităm de pe un ecran, dar nu este sub nici o formă același lucru. Emoția de acest fel lipsește într-o fotografie. Exact ca în poza cu stelele (pe care ați văzut-o sau o veți vedea pe parcurs ce derulați). Le vedeți. Sunt minunate, încântătoare și îți taie respirația. Dar nu e la fel. Nu simți că ești stăpânul infinitului, doar te uiți la o poză și cam atât. Poate e emoție, dar nu e 100% realitate. Niciodată nu va fi.

O stea este în general un anumit tip de corp ceresc din cosmos, masiv și strălucitor, deseori de formă aproximativ sferică, alcătuit din plasmă în oarecare echilibru hidrostatic, și care a produs în trecut sau încă mai produce și azi energie pe baza reacțiilor de fuziune atomică din interiorul său (conform Wikipedia). Eu cred că e mai mult de atât. Cred că stelele sunt conglomerări de vise și speranțe, strânse în mănunchiuri, sunt sentimente ce leagă persoane prin constelații, sunt cuvinte nespuse ce ies la iveală de fiecare dată când cade o stea, sunt lacrimi nevinovate și tristeți acumulate, sunt totul și nimic, în același timp. Sunt ce vrem noi să fie, ce simțim. Universul eu simt că este infinit. Nu știu dacă chiar așa este, dar eu asta simt, deci voi afirma că este, putem spune că stelele sunt ceea ce vrem noi să fie, dincolo de știință. Oamenii au obiceiul de a-și complica existența cu tot felul de întrebări, și este foarte okey. Și eu fac asta poate prea des, dar cred că ăsta este unul din lucrurile care ne fac speciali, care ne fac să fim noi, să ne punem întrebări și să ne chinuim să găsim răspunsuri. Presupunând (prin absurd, zic eu), că nu există nimic după ce murim, absolut nimic (dar eu sub nici o forma nu cred asta), asta ne face existența validă, asta, alături de sentimente, face ca totul să conteze. 

Stelele sunt un subiect la care îmi place să mă gândesc foarte des. Îmi place să mă gândesc la fel și fel de lucruri legate de tot ce presupun acestea, îmi place să reflectez la cum au apărut, cum s-au dezvoltat și să fac diferite asocieri (dar o să vorbesc despre asta mai pe larg altă dată), însă acum... ACUM, vreau să mă uit la stele și să văd vise, să văd speranță, să văd tristețe, nostalgie, iubire, să văd tot. Să mă văd pe mine.

Probabil sunteți un pic derutați (sau nu) cu privire la acest articol. Nu am încercat să aduc o informație în plus, să fac un altfel de documentar, să povestesc ceva, să îmi dau părerea despre un subiect mai mult sau mai puțin delicat. Nici măcar să descriu un sentiment. E doar despre stele. Despre ce am simțit, când le-am privit, despre ce simt și acum când îmi amintesc. Mi se pare ceva foarte special.

(Și citatul^^)

I have loved the stars too fondly to be fearful of the night.