Sunteți generația care va aduce o schimbare... Sau nu?
Cred că lucrul ăsta îl spun toți cei care, ajunși la o vârstă și dezamăgiți de ceea ce se întâmplă în jurul lor, încă mai speră că copiii și nepoții lor vor trăi în acea lume ideală, pe care bunicii lor au sperat că o vor construi chiar ei, însă nu au reușit. E de apreciat speranța lor, sincer îmi plac foarte mult oamenii care încă au curajul să mai spere, e ceva deosebit să poți să faci asta și te menține tânăr, însă din păcate acest lucru nu schimbă ceva decât în sufletul tău. Lumea rămâne la fel. Oricât de mult mi-ar plăcea să umplu de bucurie orice om cu o astfel de speranță și să spun, Da! Noi suntem! Noi vom schimba tot!, din păcate nu pot. Nu suntem noi cei care vor aduce schimbarea, cum nu au fost nici părinții noștri și nu vor fi nici copiii noștri, oricât de trist ar suna. Și oricât de mult s-ar dori o schimbare, ei bine eu am ajuns la concluzia că nu, nu se poate schimba nimic, iar asta nu e doar trist, e frustrant, revoltător, e ceva ce îți roade sufletul, însă ceva ce nu se poate schimba.
Este în regulă să fim optimiști, însă în același timp eu cred că trebuie să fim și realiști. Doar pentru că există câțiva oameni, să spunem 1/5 (asta în cel mai bun caz, deși e clar că procentul e mult mai alarmant) care chiar sunt în stare să facă ceva pentru o schimbare, nu doar să spună că și-o doresc și că nimic nu e bine, asta nu înseamnă că ceva chiar se va întâmpla. Minoritatea nu câștigă niciodată, indiferent ce promovează, așa că producerea unei schimbări, în acest caz, aparține deja utopiei.
Fac parte din așa numitul tineret. Vreau să se schimbe ceva, și ca toți ceilalți îmi doresc ca totul să fie bine și frumos, însă observ tinerii din jurul meu. Nu spun că aș fi eu vreun model sau ceva asemănător, pentru că nu e așa, dar e imposibil să nu vezi că nu e totul roz, că lumea nu e o Grădină a Edenului pe Pământ, și nici oamenii din jurul nostru nu sunt cei mai perseverenți și dispuși să facă ceva cu adevărat, așa că nu, nu suntem noi cei care vor schimba ceva. Mă uit în jur și majoritatea (adică bineînțeles există și excepții, nu încerc să jignesc pe nimeni) tinerilor sunt superficiali, sunt jumătate adulți care nu au idee ce se va întâmpla cu ei într-un viitor ceva mai îndepărtat de săptămâna viitoare, sunt oameni care trăiesc poate prea tare clipa și care nici nu vor să se gândească la ce va urma, ce se va alege de ei, sunt oameni care se privesc cu răceala unii pe alții și încearcă să se înece unul pe altul, copii care încearcă să fie cool și cam atât. Sunt oameni confuzi și pierduți, triști și care își colorează zilele doar în senzații de moment. Sună frumos Noi vom schimba ceva, noi suntem aceia!, dar e doar un enunț care nu se ridică mai sus de rangul acesta. Nu este nici măcar o ipoteză, e lipsit de valoare pentru că este lipsit de adevăr. Există într-adevăr și foarte mulți care ar lupta pentru ceea ce merită, dar nu poți duce un război împotriva întregii lumi cu o mână de oameni, în timp ce toți ceilalți privesc totul de la distanță și așteaptă de-a gata o schimbare. Suntem atât de individualiști și lași încât totul nu pare să fie decât un vis uneori frumos, uneori urât din care așteptăm să ne trezim pentru a vedea ce urmează cu adevărat. Trista realitate este defapt că nu există nici un vis de nici un fel, iar noi ne trăim fiecare zi ca într-un joc perfect de domino. Fiecare piesă reprezintă o zi din viața noastră, care ni se scurge printre degete, monoton și agonizant de brutal prin această simplitate a ei care nu este decât simbolul dezamăgirii și anostiei trimise din generație în generație (recomand „Delirium” dacă vreți să citiți mai multe despre astfel de zile monotone, însă acolo totul e îmbinat cu permisiunea de a simți, poate voi vorbi și despre asta altă dată^^).
Poate sună lipsit de speranță tot ce am spus, negativ și chiar dur, însă e chiar opusul. E o descărcare a speranței în cea mai pură formă. Speranța în sine este un sentiment primitiv, ce ne menține vii, dar ne omoară în același timp și suntem blocați în acest paradox al vieții pe care noi ni-l creăm. Și acum vă întrebați cum totul e despre speranță când nu pare sub nici o formă așa? Ei bine, eu sper că se va schimba ceva, dar ar fi pueril și ipocrit să spun Da, se va schimba și asta datorită nouă! pentru că știu că nu va fi așa. Nu trebuie să fii nici critic, nici rău și nici pesimist să realizezi că ceva nu funcționează, că oamenii în jurul tău sar de pe o piatră pe alta ca într-un vulcan (imagine mai jos), că nu au nici o scăpare, nici o stabilitate și mai devreme sau mai târziu se vor trezi singuri într-un univers necunoscut, unde nu vor avea idee ce să facă ca să supraviețuiască, unde notele de 10 sau 4 nu vor mai conta și unde să te ridici măcar în genunchi e o realizare, când vor fi aruncați cu brutalitate în viață și nu se vor mai putea ține după nimeni. Totuși, e despre speranță, pentru la fel cum știu că nu se va schimba nimic, știu că se poate schimba. Chiar se poate, însă noi suntem cei care facem posibilul imposibil și e trist. Ne sugrumăm singuri când am putea să zburăm. Nimeni nu ne taie aripile. Facem singuri asta.
Sper să nu considere nimeni acest text o jignire (oricum puteți crede ce vreți voi și exact asta voi face și eu), însă este o părere. Eu așa văd lucrurile și chiar nu mi se pare okey, însă momentan nu am idee cum pot să schimb oamenii. :))
(Și, pentru că nu se poate fără, dar probabil v-ați obișnuit deja, citatuuul^^)
Shoot for the moon. Even if you miss, you'll land among the stars.
Este în regulă să fim optimiști, însă în același timp eu cred că trebuie să fim și realiști. Doar pentru că există câțiva oameni, să spunem 1/5 (asta în cel mai bun caz, deși e clar că procentul e mult mai alarmant) care chiar sunt în stare să facă ceva pentru o schimbare, nu doar să spună că și-o doresc și că nimic nu e bine, asta nu înseamnă că ceva chiar se va întâmpla. Minoritatea nu câștigă niciodată, indiferent ce promovează, așa că producerea unei schimbări, în acest caz, aparține deja utopiei.
Fac parte din așa numitul tineret. Vreau să se schimbe ceva, și ca toți ceilalți îmi doresc ca totul să fie bine și frumos, însă observ tinerii din jurul meu. Nu spun că aș fi eu vreun model sau ceva asemănător, pentru că nu e așa, dar e imposibil să nu vezi că nu e totul roz, că lumea nu e o Grădină a Edenului pe Pământ, și nici oamenii din jurul nostru nu sunt cei mai perseverenți și dispuși să facă ceva cu adevărat, așa că nu, nu suntem noi cei care vor schimba ceva. Mă uit în jur și majoritatea (adică bineînțeles există și excepții, nu încerc să jignesc pe nimeni) tinerilor sunt superficiali, sunt jumătate adulți care nu au idee ce se va întâmpla cu ei într-un viitor ceva mai îndepărtat de săptămâna viitoare, sunt oameni care trăiesc poate prea tare clipa și care nici nu vor să se gândească la ce va urma, ce se va alege de ei, sunt oameni care se privesc cu răceala unii pe alții și încearcă să se înece unul pe altul, copii care încearcă să fie cool și cam atât. Sunt oameni confuzi și pierduți, triști și care își colorează zilele doar în senzații de moment. Sună frumos Noi vom schimba ceva, noi suntem aceia!, dar e doar un enunț care nu se ridică mai sus de rangul acesta. Nu este nici măcar o ipoteză, e lipsit de valoare pentru că este lipsit de adevăr. Există într-adevăr și foarte mulți care ar lupta pentru ceea ce merită, dar nu poți duce un război împotriva întregii lumi cu o mână de oameni, în timp ce toți ceilalți privesc totul de la distanță și așteaptă de-a gata o schimbare. Suntem atât de individualiști și lași încât totul nu pare să fie decât un vis uneori frumos, uneori urât din care așteptăm să ne trezim pentru a vedea ce urmează cu adevărat. Trista realitate este defapt că nu există nici un vis de nici un fel, iar noi ne trăim fiecare zi ca într-un joc perfect de domino. Fiecare piesă reprezintă o zi din viața noastră, care ni se scurge printre degete, monoton și agonizant de brutal prin această simplitate a ei care nu este decât simbolul dezamăgirii și anostiei trimise din generație în generație (recomand „Delirium” dacă vreți să citiți mai multe despre astfel de zile monotone, însă acolo totul e îmbinat cu permisiunea de a simți, poate voi vorbi și despre asta altă dată^^).
Poate sună lipsit de speranță tot ce am spus, negativ și chiar dur, însă e chiar opusul. E o descărcare a speranței în cea mai pură formă. Speranța în sine este un sentiment primitiv, ce ne menține vii, dar ne omoară în același timp și suntem blocați în acest paradox al vieții pe care noi ni-l creăm. Și acum vă întrebați cum totul e despre speranță când nu pare sub nici o formă așa? Ei bine, eu sper că se va schimba ceva, dar ar fi pueril și ipocrit să spun Da, se va schimba și asta datorită nouă! pentru că știu că nu va fi așa. Nu trebuie să fii nici critic, nici rău și nici pesimist să realizezi că ceva nu funcționează, că oamenii în jurul tău sar de pe o piatră pe alta ca într-un vulcan (imagine mai jos), că nu au nici o scăpare, nici o stabilitate și mai devreme sau mai târziu se vor trezi singuri într-un univers necunoscut, unde nu vor avea idee ce să facă ca să supraviețuiască, unde notele de 10 sau 4 nu vor mai conta și unde să te ridici măcar în genunchi e o realizare, când vor fi aruncați cu brutalitate în viață și nu se vor mai putea ține după nimeni. Totuși, e despre speranță, pentru la fel cum știu că nu se va schimba nimic, știu că se poate schimba. Chiar se poate, însă noi suntem cei care facem posibilul imposibil și e trist. Ne sugrumăm singuri când am putea să zburăm. Nimeni nu ne taie aripile. Facem singuri asta.
Sper să nu considere nimeni acest text o jignire (oricum puteți crede ce vreți voi și exact asta voi face și eu), însă este o părere. Eu așa văd lucrurile și chiar nu mi se pare okey, însă momentan nu am idee cum pot să schimb oamenii. :))
(Și, pentru că nu se poate fără, dar probabil v-ați obișnuit deja, citatuuul^^)
Shoot for the moon. Even if you miss, you'll land among the stars.
Comentarii
Trimiteți un comentariu