Cum au apărut stelele? Dincolo de știință...
Sincer, m-am întrebat asta adesea, deși am primit și am găsit de-a lungul timpului multe răspunsuri mai mult sau mai puțin satisfăcătoare. Un nor molecular face în interiorul său globule, care se transformă în protostele, iar mai apoi în stele (conform apropotv.ro), cam aceasta ar fi cea mai simplă și concentrată explicație științifică pe care am găsit-o, iar eu ador acest tip de, să le numim, „definiții”, însă ce îmi place cel mai mult la ele este că îți lasă loc de o interpretare proprie dincolo de științific, dar care nu încalcă (teoretic) nici un principiu.
Bineînțeles, punând această întrebare am primit adesea și clasicul răspuns „Dumnezeu le-a creat odată cu restul lumii”, în acea ordine bine cunoscută (sau nu). Probabil cum vă așteptați deja (vezi aici un articol în care mi-am expus părerea despre lucruri asemănătoare), nu, nu sunt de acord cu această afirmație pentru că mi se pare imposibil ca un cineva sau un ceva să pocnească din degete și au *boom!* au apărut stelele. Nu neg existența unei forțe „supreme” sau ceva asemănător, însă mi se pare un pic seacă ideea asta. Și dacă chiar această forță (numiți-o cum vreți, Dumnezeu, Jah, Allah, etc.) a creat totul așa cum am precizat mai sus, ei bine, ce ar fi fost înainte de toate astea, un nimic? Și dacă da, cum arăta acest nimic (pentru că mi se pare imposibil să nu fi existat nimic nici ca spațiu/loc)? Și cel mai important, de unde a apărut această forță? Mi se par niște întrebări la care deocamdată, din păcate, nu am găsit nici o variantă de răspuns mulțumitoare (deci voi vorbi despre asta în detaliu mai apoi, într-un articol viitor). În concluzie, nu cred că totul a apărut așa din senin și sunt de părere că stelele sunt rezultatul unui procedeu chimic de durată, a unor particule ce s-au format din, să spunem, praf, prin evoluție ajungând la forma de astăzi (particulele de pulbere stelară și gaz s-au unit, formând o nebuloasă care a devenit mai apoi stea, după ce a atins niște temperaturi extrem de mari de până la un milion de grade pe scara de o sută - ca o completare la definiția științifică). Procedeul în sine mi se pare fascinant, iar dacă stai să-l studiezi în amănunt, e cu atât mai interesant, însă, așa cum am precizat mai sus, orice fel de astfel de definiție lasă loc de o interpretare. Nu pot să contest în vreun fel vreunul din procesele fizice și chimice care au loc la formarea unei stele, însă pot în schimb să observ cum totul s-ar putea lega și de viața omului. Este o metaforă bineînțeles, dar de ce să nu însemne ceva? Eu nu cred în coincidențe. :))) Stelele se formează încet, din diferite particule, însă au existat dinainte să fie 100% stele, sub o altă formă: particule, praf, gaz. Să spunem că un om când se naște este o stea în formare, acele particule unite, dar care nu au atins încă apogeul. Copilul crește și își formează idei, păreri, opinii, principii, iar în momentul în care personalitatea sa s-a definitivat (deși omul este în continuă dezvoltare și evoluție personală, există un punct în viața lui, în care optica și principiile sale nu mai sunt atât de ușor de influențat de ce este în jur). În momentul în care omul și-a atins acest punct „maxim” al personalității sale, particulele au devenit în sfârșit o stea, și ca orice stea, la un moment dat se va stinge. Oamenii mor și ei, sunt stele care se sting doar mai repede decât luminițele de foc de pe cerul nopții. Asta mă duce cu gândul la acel tip de păpuși Matrioșka (o păpușă mai mică este într-o păpușa un pic mai mare care este într-una și mai mare și tot așa). Oare nu am putea fi noi, oamenii, stelele de pe un alt cer înstelat, să fim doar particule dintr-un univers mai mic decât cel în care trăim noi? Dacă totul nu este decât o serie de asemenea similarități, ca un fel de buclă infinită (Instrucţiunea care se execută în mod repetat se numeşte corpul buclei. (...) O buclă din care programul nu poate ieşi deloc se numeşte buclă infinită), adică o serie de acțiuni care se repetă la infinit (imagine mai jos).
Mereu mi s-a părut această ipoteză interesantă, la fel ca ideea că sufletul nostru formează în sine un suflet (dar ideea asta e ceva mai complicată și voi vorbi altă dată și despre asta :)) ), și de ce nu, chiar ar putea fi și valabilă. Nu este genul de lucru care poate fi verificat, ba din contra, ar putea fi unul dintre acele lucruri care de abia pot fi percepute. Nu spun acum că da, totul e real și cu toții suntem niște super-nove la propriu, doar pentru că suntem ceva într-un univers neînțeles, nedescoperit și de care nu știm chiar absolut nimic, nici măcar dacă există, însă este o teorie ca oricare alta. Contrariul nu poate fi demonstrat, dar nici existența în sine nu poate, deci e 100% adevărat, la fel cum e și 100% greșit. Fiecare crede ce simte, însă mie chiar îmi place această ipoteză. :)))
(Și nelipsitul citat^^)
You are an explorer, and you represent our species, and the greatest good you can do is to bring back a new idea, because our world is endangered by the absence of good ideas. Our world is in crisis because of the absence of consciousness.
Bineînțeles, punând această întrebare am primit adesea și clasicul răspuns „Dumnezeu le-a creat odată cu restul lumii”, în acea ordine bine cunoscută (sau nu). Probabil cum vă așteptați deja (vezi aici un articol în care mi-am expus părerea despre lucruri asemănătoare), nu, nu sunt de acord cu această afirmație pentru că mi se pare imposibil ca un cineva sau un ceva să pocnească din degete și au *boom!* au apărut stelele. Nu neg existența unei forțe „supreme” sau ceva asemănător, însă mi se pare un pic seacă ideea asta. Și dacă chiar această forță (numiți-o cum vreți, Dumnezeu, Jah, Allah, etc.) a creat totul așa cum am precizat mai sus, ei bine, ce ar fi fost înainte de toate astea, un nimic? Și dacă da, cum arăta acest nimic (pentru că mi se pare imposibil să nu fi existat nimic nici ca spațiu/loc)? Și cel mai important, de unde a apărut această forță? Mi se par niște întrebări la care deocamdată, din păcate, nu am găsit nici o variantă de răspuns mulțumitoare (deci voi vorbi despre asta în detaliu mai apoi, într-un articol viitor). În concluzie, nu cred că totul a apărut așa din senin și sunt de părere că stelele sunt rezultatul unui procedeu chimic de durată, a unor particule ce s-au format din, să spunem, praf, prin evoluție ajungând la forma de astăzi (particulele de pulbere stelară și gaz s-au unit, formând o nebuloasă care a devenit mai apoi stea, după ce a atins niște temperaturi extrem de mari de până la un milion de grade pe scara de o sută - ca o completare la definiția științifică). Procedeul în sine mi se pare fascinant, iar dacă stai să-l studiezi în amănunt, e cu atât mai interesant, însă, așa cum am precizat mai sus, orice fel de astfel de definiție lasă loc de o interpretare. Nu pot să contest în vreun fel vreunul din procesele fizice și chimice care au loc la formarea unei stele, însă pot în schimb să observ cum totul s-ar putea lega și de viața omului. Este o metaforă bineînțeles, dar de ce să nu însemne ceva? Eu nu cred în coincidențe. :))) Stelele se formează încet, din diferite particule, însă au existat dinainte să fie 100% stele, sub o altă formă: particule, praf, gaz. Să spunem că un om când se naște este o stea în formare, acele particule unite, dar care nu au atins încă apogeul. Copilul crește și își formează idei, păreri, opinii, principii, iar în momentul în care personalitatea sa s-a definitivat (deși omul este în continuă dezvoltare și evoluție personală, există un punct în viața lui, în care optica și principiile sale nu mai sunt atât de ușor de influențat de ce este în jur). În momentul în care omul și-a atins acest punct „maxim” al personalității sale, particulele au devenit în sfârșit o stea, și ca orice stea, la un moment dat se va stinge. Oamenii mor și ei, sunt stele care se sting doar mai repede decât luminițele de foc de pe cerul nopții. Asta mă duce cu gândul la acel tip de păpuși Matrioșka (o păpușă mai mică este într-o păpușa un pic mai mare care este într-una și mai mare și tot așa). Oare nu am putea fi noi, oamenii, stelele de pe un alt cer înstelat, să fim doar particule dintr-un univers mai mic decât cel în care trăim noi? Dacă totul nu este decât o serie de asemenea similarități, ca un fel de buclă infinită (Instrucţiunea care se execută în mod repetat se numeşte corpul buclei. (...) O buclă din care programul nu poate ieşi deloc se numeşte buclă infinită), adică o serie de acțiuni care se repetă la infinit (imagine mai jos).
Mereu mi s-a părut această ipoteză interesantă, la fel ca ideea că sufletul nostru formează în sine un suflet (dar ideea asta e ceva mai complicată și voi vorbi altă dată și despre asta :)) ), și de ce nu, chiar ar putea fi și valabilă. Nu este genul de lucru care poate fi verificat, ba din contra, ar putea fi unul dintre acele lucruri care de abia pot fi percepute. Nu spun acum că da, totul e real și cu toții suntem niște super-nove la propriu, doar pentru că suntem ceva într-un univers neînțeles, nedescoperit și de care nu știm chiar absolut nimic, nici măcar dacă există, însă este o teorie ca oricare alta. Contrariul nu poate fi demonstrat, dar nici existența în sine nu poate, deci e 100% adevărat, la fel cum e și 100% greșit. Fiecare crede ce simte, însă mie chiar îmi place această ipoteză. :)))
(Și nelipsitul citat^^)
You are an explorer, and you represent our species, and the greatest good you can do is to bring back a new idea, because our world is endangered by the absence of good ideas. Our world is in crisis because of the absence of consciousness.
Comentarii
Trimiteți un comentariu