Ce spune lumea? Teama de a fi tu...

Ne este frică, constant, de tot ce e în jurul nostru și de cele mai multe ori nu vrem să recunoaștem acest lucru. Ne e teamă să mărturisim ce simțim, să ne eliberăm, să ne bucurăm și să plângem, pentru că am putea fi văzuți diferit. Ne e frică să nu pierdem oameni dragi mai tare decât ne e frică să nu rămânem fără aer și nu o să o recunoaștem niciodată. Niciodată cu voce tare, cel puțin. Ne e frică să ne manifestăm pentru că știm că există cineva care ne va judeca. Ne e frică și defapt nu ar trebui să ne fie. Oamenii din jurul nostru sunt simpli pioni. Noi modelăm totul. Fiecare are lumea lui, în care poate primi o singură persoană și împreună pot deveni conducătorii acelui regat, în cel mai bun caz. Dar atât. E simplu și e complicat în același timp.

Involuntar, ne-am construit ziduri în jurul inimii, al sufletului, al minții, ne-am încătușat și întemnițat singuri și am devenit sclavii propriului tărâm, propriei persoane. Am devenit cei mai mari dușmani ai noștri și în permanență avem impresia că suntem singurii în această situație. Totul în jur ne pare perfect, dar nu putem vedea norii și fulgerele ce lovesc necontenit alte persoane, din cauza zidurilor noastre și zidurilor lor. Am ajuns la concluzia că totul în jurul nostru e nenatural. E doar piatră și e vina noastră (și bineînțeles, nu mă refer la construcții). Mi-a luat destul de mult să realizez că este okey să fii tu, că toți oamenii răutăcioși pe care îi întâlnești sunt doar persoane care vin, trec și te fac mai puternic. Am ajuns la concluzia că suntem distruși cu toții. Mă uit în jur și văd oameni triști, neîncrezători, care preferă să renunțe decât să continue. Sunt oameni care zâmbesc și râd mereu, care acționează agresiv sau care sunt prea duri cu ei, și toate sunt manifestări ale aceluiași sentiment, TEAMA, de oameni, de lume, de ei înșiși.

Am tot auzit fraza ce spune lumea?, de la atât de mulți oameni, încât mi s-a acrit. Ajungem să trăim după principii ca acesta, și e foarte aiurea. Oamenii sunt crescuți astfel și devin superficiali, mediocri. Nu cred că poți să depășești vreodată bariera mediocrității, dacă nu îți permiți să gândești singur, nu contează ce spun ceilalți. N-a contat niciodată și nici nu o să înceapă să conteze peste noapte. Lumea se învârte după niște vorbe (dacă pot să le zic așa) precum: ce e bine, ce e rău, ce e frumos, ce e urât, ce e decent, ce e indecent, ce e corect și ce e incorect (etc. cred că ați prins ideea). De ce trebuie să ne ghidăm viața după ce e în orice fel spus de altcineva? De ce să trăim crezând că ce facem e greșit? Doar pentru că așa spun alții? Să fim serioși, chiar cred că putem să gândim și singuri. Putem defapt să facem orice, atâta timp cât ne dorim cu adevărat acel lucru.

Mi se pare foarte aiurea că oamenii încă nu au curajul să îți spună în față niște lucruri, că se ascund după scuze și niște explicații jalnice și atunci când sunt supărați tot ce fac este să arunce vorbe și să acuze fără nici un motiv. Și faza cea mai nasoală este că toți facem asta, într-o mai mică sau mai mare măsură. Și acum vă întrebați probabil ce e cu acest articol în care vorbesc de toate și nimic per ansamblu. Ei bine, mă gândeam la toate astea, la cum oamenii sunt atât de limitați, de superficiali, la faptul că așteptăm să ne pice din cer ce merităm, când răspunsul e fix sub nasul nostru. Probabil, încă sunteți confuzi. E greu de explicat. Mă declar un observator neutru, prea implicat, poate. :))) E ciudățel. :)) Oricum, bănuiesc (sau măcar îmi place să cred) că nu sunt singura care a observat acest fenomen. Ideea este că ar trebui să nu luăm în considerare ce spun ceilalți, să ne lăsăm ghidați, manipulați, pentru că de fapt despre asta e cam tot. Uitați-vă în jur. Panouri, afișe, totul. E manipulare sub diverse forme. Și e okey. Face parte din viața noastră, dar asta nu înseamnă că tot ce zboară se mănâncă. Eu zic că ar trebui să privim totul și altfel, nu putem doar să acceptăm ordine și să fim ca niște roboței teleghidați. Suntem ființe cu creierul mai mare decât o alună, nu putem efectiv să rămânem pe veci la rangul de preistorici. Ce încerc să spun este că suntem prea superficiali, prea ușor de manipulat, prea creduli, trebuie să învățăm să fim noi, indiferent de ce spun ceilalți. Să iertăm, să nu uităm și să trăim după cum ne dictează nouă inima, nu după cum ne spun alții, nu după părerile altcuiva, trebuie să încercăm, să riscăm și să luptăm și nu în ultimul rând să iubim, pentru a rămâne oameni.

Cred că tot ce am spus e destul de ambiguu și cel puțin un pic ciudat, dar e o părere, o idee, o opinie legată de ceva ce mi se pare că se petrece în jurul nostru. :)))

(Și bineînțeles, citatul ^^)

If you want to conquer fear, don't sit home and think about it. Go out and get busy.