Noi nu putem opri timpul, dar nici el nu ne poate opri pe noi
Timpule ce repede treci... O să încep cu un exemplu concret: nu am mai scris pe blog din iulie-august, adică efectiv de aproape 5 luni și sincer, nici nu simt că ar fi trecut mai mult de câteva zile, ceea ce pare sincer extrem de ciudat. Am pierdut un ceas și timpul a înghețat de tot... Nu mai avem limite, bariere și nici rațiune. Și e ciudat... Pentru că efectiv analizând cu atenție am realizat că de fapt timpul nu a stat pe loc și nici eu nu am stat. Timpul a trecut, s-a dus... și m-a schimbat, transformat și maturizat și eu de abia am avut timp să realizez cât a trecut... Dar a trecut.
Obișnuiam să cred că timpul e o problemă, că e unul dintre cei mai mari dușmani ai mei, că parcă face totul împotriva mea, că nu ține cu mine, iar eu nu făceam decât să acuz trecerea timpului de ceea ce nu aveam timp eu să fac. Per ansamblu, e o prostie. Mi-a luat ceva să realizez, dar problema e la noi de fapt, nu timpul e problema. Timpul curge și e relativ, noi, în schimb, suntem ceva mai mult, sau mai concret măcar, dacă nu mai mult. Stau și ascult muzică și analizez că de fapt timpul nu a fost niciodată împotriva mea, ci eu împotriva lui... De fapt, mi se pare extrem de profund, pentru că suntem atât de naivi, noi ca oameni... Avem impresia că ceva relativ, ceva ce am putea spune că nu există chiar, ne influențează, iar apoi ne batem cu pumnii în piept că suntem raționali, și de fapt nu e decât o iluzie. Suntem atât de reali, de vii și de speciali, încât sincer rămân surprinsă în fiecare zi. Și acum pare poate o exprimare fără sens sau clișeică, însă am ajuns să realizez că suntem extrem de puternici și că totul ține de fapt de noi. Noi stabilim când și dacă suntem fericiți, iar dacă timpul ne încurcă, poate că de fapt nu suntem fericiți, iar atunci poate ar trebui să ne lăsăm purtați de timp în loc de o iluzie (deși asta ar părea că se contrazice cu ideea de la începutul paragrafului).
Lumea nu e împotriva noastră și e frumos să simți asta... Este și real pe deasupra, ceea ce face sentimentul cu atât mai frumos... Totuși, există o condiție: nu fi nici tu împotriva ei. Sunt aproape sigură că ceea ce scriu eu acum pare lipsit de sens, sau măcar ambiguu, însă e okey. :))) Vă prindeți voi (eventual) pe parcurs ce vreau eu să transmit aici, și exact la fel o să mă prind și eu, totuși, o să încerc să detaliez un pic.
Totul m-a izbit când mi-am dat seama că aveam niște păreri preconcepute, în care nu credeam, dar pe care le susțineam din tot sufletul dintr-un motiv sau altul, iar într-un final am conștientizat ce greșeală imensă făceam. Credeam că anumite lucruri sunt adevărate, doar pe baza unor argumente mai mult sau mai puțin corecte, dar a spune „Îmi place X chestie” fără să o fi făcut e greșită. DE UNDE ȘTII? Și răspunsul e că nu știi, iar atunci trebuie să o încerci, astfel încât să poți să îți dai cu părerea. Avansasem atât de mult în această greșeală încât împărțeam oamenii în categorii după criterii în care nici măcar nu credeam. Și acum vine și răspunsul vostru „Okey, și ce treabă are asta cu timpul?”. Timpul m-a făcut să realizez, încet, că ceea ce cred eu nu e de fapt ce cred eu ci o umbră a personalității mele care dacă la început era în căutarea sinelui, acum doar preluase controlul și de dragul a ceva ce nici nu era real 100%, împărțea lumea orbește. În momentul în care am realizat asta, eu m-am schimbat. Și partea interesantă e că nici măcar nu m-am schimbat, ci m-am descoperit așa cum sunt: reală, vie, o ființă umană. Și analizând mai mult după, am conștientizat și că asta e ceva pe care lumea se bazează în mod normal, în societatea actuală. Într-un fel sau altul, ne ascundem de cine suntem cu adevărat, ne prefacem altcineva sau pur și simplu nu mai știm cum suntem noi de fapt. Ne pierdem pe parcurs... de parcă am fi murit pe interior. Și e frustrant pentru că suntem mai mult de atât, pentru că suntem vii și reali și ne ferim atât de ceea ce e „clișeic” încât nu ne dăm seama că așa devenim clișeici. Inventăm o definiție pentru acest cuvânt de fiecare dată când încercăm să categorisim lumea după un principiu despre care nu avem idee. Și e comun, uzual, profund prin complexitatea sa, dar și prin urmările pe care acest fenomen le are asupra noastră ca oameni, ca societate.
Și pentru că am ajuns în acest punct, oare e rău să ne schimbăm? E chiar atât de rău? Obișnuiam să cred la un moment dat că nimeni nu se schimbă, că pe parcursul vieții doar ne descoperim adevăratul sine, iar acum, chiar cred că asta ar putea fi văzută ca o teorie valabilă, însă privită exact așa. Iar pe de altă parte, să ne schimbăm e normal, e frumos, e natural și cel mai important, e necesar. Evoluăm, ne maturizăm, schimbarea e vitală în acest caz, iar uneori evoluăm alături de alte persoane, alte ori suntem pe cont propriu, iar asta ne face să vedem diferențele dintre noi ca oameni, asta ne face să apreciem cine suntem, cine sunt ceilalți și locul în care am ajuns. Va fi toată lumea de acord cu această schimbare? Bineînțeles că nu, însă și asta e normal. Uneori gândim atât de mult lucrurile din jur, încât uităm că prezentul e o clipă unică. Nu se întoarce și e singura reală. Amintirile ar trebui să fie o referință pentru maturizarea noastră, iar viitorul... Poate nu trebuie să ne gândim toate mișcările. Poate e bine ca uneori să ne lăsăm surprinși. Poate e bine ca să îmbrățișăm spontaneitatea în loc să ne ferim de ea. Ce va urma poate e bine ca să fie uneori conturat și în mister. Nu spun acum, bineînțeles, că nu ar trebui să ne facem planuri. Planurile nasc visuri, iar visurile ne înalță, ne creează o cărare perfectă pe care să pășim în evoluția noastră, ne trimit undeva mai sus decât credeam că putem ajunge, ne ridică, ne motivează, ne schimbă de fapt și ne dau un scop și un sens. Totuși, așa cum am mai spus, prezentul este un moment extrem de important și nu ar trebui să îl irosim făcând doar planuri, pentru că vom ajunge să trăim într-un viitor închipuit, care nu se va întâmpla niciodată, dacă prezentul devine o clipă care nu mai există. Viitorul se bazează pe prezent, și atunci ce rost își au planurile excesive când prezentul nu mai există? Planurile devin doar povești și trăim într-un basm închipuit. Basmele totuși se termină, și uneori uităm asta, așa că ar trebui să pășim în afară paginilor acelei cărți ce conturează o poveste frumoasă, și să ne scriem propria poveste. Poate vom descoperi așa cât de speciali suntem.
Per ansamblu, timpul e relativ, însă stă în mâinile noastre. „Noi suntem stăpânii spațiului infinit”, al spațiului nostru, deci per ansamblu, oricât de SF ar suna poate, noi controlăm acest timp, iar dacă simțim că este împotriva noastră, înseamnă că probabil noi suntem singurii care sunt împotriva noastră. Mi-a luat ceva să realizez, dar lumea nu e împotriva nimănui, totul ține de percepția și atitudinea noastră, așa că o schimbare e ceea ce ajută în cazul ăsta. Timpul e cu noi, doar că trebuie să avem un mers egal cu acesta. Noi nu îl putem opri, dar nici el nu poate.
(Și citatuul, as always^^)
Time is what we want most, but what we use worst.
Obișnuiam să cred că timpul e o problemă, că e unul dintre cei mai mari dușmani ai mei, că parcă face totul împotriva mea, că nu ține cu mine, iar eu nu făceam decât să acuz trecerea timpului de ceea ce nu aveam timp eu să fac. Per ansamblu, e o prostie. Mi-a luat ceva să realizez, dar problema e la noi de fapt, nu timpul e problema. Timpul curge și e relativ, noi, în schimb, suntem ceva mai mult, sau mai concret măcar, dacă nu mai mult. Stau și ascult muzică și analizez că de fapt timpul nu a fost niciodată împotriva mea, ci eu împotriva lui... De fapt, mi se pare extrem de profund, pentru că suntem atât de naivi, noi ca oameni... Avem impresia că ceva relativ, ceva ce am putea spune că nu există chiar, ne influențează, iar apoi ne batem cu pumnii în piept că suntem raționali, și de fapt nu e decât o iluzie. Suntem atât de reali, de vii și de speciali, încât sincer rămân surprinsă în fiecare zi. Și acum pare poate o exprimare fără sens sau clișeică, însă am ajuns să realizez că suntem extrem de puternici și că totul ține de fapt de noi. Noi stabilim când și dacă suntem fericiți, iar dacă timpul ne încurcă, poate că de fapt nu suntem fericiți, iar atunci poate ar trebui să ne lăsăm purtați de timp în loc de o iluzie (deși asta ar părea că se contrazice cu ideea de la începutul paragrafului).
Lumea nu e împotriva noastră și e frumos să simți asta... Este și real pe deasupra, ceea ce face sentimentul cu atât mai frumos... Totuși, există o condiție: nu fi nici tu împotriva ei. Sunt aproape sigură că ceea ce scriu eu acum pare lipsit de sens, sau măcar ambiguu, însă e okey. :))) Vă prindeți voi (eventual) pe parcurs ce vreau eu să transmit aici, și exact la fel o să mă prind și eu, totuși, o să încerc să detaliez un pic.
Totul m-a izbit când mi-am dat seama că aveam niște păreri preconcepute, în care nu credeam, dar pe care le susțineam din tot sufletul dintr-un motiv sau altul, iar într-un final am conștientizat ce greșeală imensă făceam. Credeam că anumite lucruri sunt adevărate, doar pe baza unor argumente mai mult sau mai puțin corecte, dar a spune „Îmi place X chestie” fără să o fi făcut e greșită. DE UNDE ȘTII? Și răspunsul e că nu știi, iar atunci trebuie să o încerci, astfel încât să poți să îți dai cu părerea. Avansasem atât de mult în această greșeală încât împărțeam oamenii în categorii după criterii în care nici măcar nu credeam. Și acum vine și răspunsul vostru „Okey, și ce treabă are asta cu timpul?”. Timpul m-a făcut să realizez, încet, că ceea ce cred eu nu e de fapt ce cred eu ci o umbră a personalității mele care dacă la început era în căutarea sinelui, acum doar preluase controlul și de dragul a ceva ce nici nu era real 100%, împărțea lumea orbește. În momentul în care am realizat asta, eu m-am schimbat. Și partea interesantă e că nici măcar nu m-am schimbat, ci m-am descoperit așa cum sunt: reală, vie, o ființă umană. Și analizând mai mult după, am conștientizat și că asta e ceva pe care lumea se bazează în mod normal, în societatea actuală. Într-un fel sau altul, ne ascundem de cine suntem cu adevărat, ne prefacem altcineva sau pur și simplu nu mai știm cum suntem noi de fapt. Ne pierdem pe parcurs... de parcă am fi murit pe interior. Și e frustrant pentru că suntem mai mult de atât, pentru că suntem vii și reali și ne ferim atât de ceea ce e „clișeic” încât nu ne dăm seama că așa devenim clișeici. Inventăm o definiție pentru acest cuvânt de fiecare dată când încercăm să categorisim lumea după un principiu despre care nu avem idee. Și e comun, uzual, profund prin complexitatea sa, dar și prin urmările pe care acest fenomen le are asupra noastră ca oameni, ca societate.
Și pentru că am ajuns în acest punct, oare e rău să ne schimbăm? E chiar atât de rău? Obișnuiam să cred la un moment dat că nimeni nu se schimbă, că pe parcursul vieții doar ne descoperim adevăratul sine, iar acum, chiar cred că asta ar putea fi văzută ca o teorie valabilă, însă privită exact așa. Iar pe de altă parte, să ne schimbăm e normal, e frumos, e natural și cel mai important, e necesar. Evoluăm, ne maturizăm, schimbarea e vitală în acest caz, iar uneori evoluăm alături de alte persoane, alte ori suntem pe cont propriu, iar asta ne face să vedem diferențele dintre noi ca oameni, asta ne face să apreciem cine suntem, cine sunt ceilalți și locul în care am ajuns. Va fi toată lumea de acord cu această schimbare? Bineînțeles că nu, însă și asta e normal. Uneori gândim atât de mult lucrurile din jur, încât uităm că prezentul e o clipă unică. Nu se întoarce și e singura reală. Amintirile ar trebui să fie o referință pentru maturizarea noastră, iar viitorul... Poate nu trebuie să ne gândim toate mișcările. Poate e bine ca uneori să ne lăsăm surprinși. Poate e bine ca să îmbrățișăm spontaneitatea în loc să ne ferim de ea. Ce va urma poate e bine ca să fie uneori conturat și în mister. Nu spun acum, bineînțeles, că nu ar trebui să ne facem planuri. Planurile nasc visuri, iar visurile ne înalță, ne creează o cărare perfectă pe care să pășim în evoluția noastră, ne trimit undeva mai sus decât credeam că putem ajunge, ne ridică, ne motivează, ne schimbă de fapt și ne dau un scop și un sens. Totuși, așa cum am mai spus, prezentul este un moment extrem de important și nu ar trebui să îl irosim făcând doar planuri, pentru că vom ajunge să trăim într-un viitor închipuit, care nu se va întâmpla niciodată, dacă prezentul devine o clipă care nu mai există. Viitorul se bazează pe prezent, și atunci ce rost își au planurile excesive când prezentul nu mai există? Planurile devin doar povești și trăim într-un basm închipuit. Basmele totuși se termină, și uneori uităm asta, așa că ar trebui să pășim în afară paginilor acelei cărți ce conturează o poveste frumoasă, și să ne scriem propria poveste. Poate vom descoperi așa cât de speciali suntem.
Per ansamblu, timpul e relativ, însă stă în mâinile noastre. „Noi suntem stăpânii spațiului infinit”, al spațiului nostru, deci per ansamblu, oricât de SF ar suna poate, noi controlăm acest timp, iar dacă simțim că este împotriva noastră, înseamnă că probabil noi suntem singurii care sunt împotriva noastră. Mi-a luat ceva să realizez, dar lumea nu e împotriva nimănui, totul ține de percepția și atitudinea noastră, așa că o schimbare e ceea ce ajută în cazul ăsta. Timpul e cu noi, doar că trebuie să avem un mers egal cu acesta. Noi nu îl putem opri, dar nici el nu poate.
(Și citatuul, as always^^)
Time is what we want most, but what we use worst.
Comentarii
Trimiteți un comentariu