Constelații lângă foc

Nu știu câți dintre voi au trecut prin asta, însă personal, nu înțelegeam exact despre ce e vorba până nu am trăit eu acest lucru. E vorba de mai mult decât comuniunea dintre om și natură, e mai mult decât un foc cald în aerul rece, e mai presus de cuvinte.


Și acum de la capăt, pentru că v-am băgat probabil în ceață. Am fost la începutul lunii cu cortul pentru prima dată și mi s-a părut o experiență foarte frumoasă și deosebită. Eram într-o seară într-un loc fără semnal, prin urmare, nimeni nu avea ce face pe telefoane, ceea ce cred că a fost un lucru bun. Nu era nici un bec, era târziu în noapte, pe când totul ar fi putut părea întunecat și înspăimântător, râul răsunând vijelios la un pas de noi. Focul era maiestuos și emana căldura mult dorită, scânteile reprezentând un joc atât de captivant de lumini, încât uitai de tine. Lângă el, înșirați în jurul lui, stăteam noi, întinși pe jos și uitându-ne la stele. Ei bine sentimentul acela era ceva cu adevărat unic. Spectacolul de-a dreptul fascinant de lumini de pe cer ne-a eliberat parcă pe toți. Nu mai eram acolo. Eram undeva departe, printre stele, alunecând printre meteori și dansând printre luminile pâlpâitoare și repetate ale avioanelor. Sentimentul e greu de descris.

Îmi amintesc clar totul, în timp ce parcă există o urmă vagă. Îmi aduc aminte cum focul parcă îmi pârjolea fața, răspândindu-mi căldură în tot corpul. Tot ce vedeam era conturul copacilor din valea în care ne aflam și stelele. Nu pot spune că eram „stăpâna spațiului infinit”, pentru că era mai mult de atât. Simțeam că am controlul întregului univers și în același timp, conștientizam cât de măruntă sunt, și cât de mărunți suntem cu toții, ca oameni, în fața acelui univers de-a dreptul copleșitor. Parcă mă înghițea cu totul, îmi absorbea ființa în măruntaiele sale, iar eu eram fericită să mă pierd printre stele. Dacă într-un alt contex mi-ar fi fost frică să mă aflu în acea vale, înconjurată de pădure și înfășurată în întuneric, cu râul țipând pe fundal și cu frigul lăsându-mi-se greu pe umeri, acum mă simțeam atât de liberă... Nici nu puteam să mă uit la altceva decât la stele și scânteile focului. De asemenea, muzica dată destul de tare din boxe, se estompase la fel ca veietele apei curgătoare. Nu mai existau nici ele, însă nici eu. Nu eram nimeni și nimic. Totul se rezumase la acel moment. Nu eram singură lângă foc, dar orice altceva din jur dispăruse încet încet, devenise parte dintr-un peisaj pe care eu nu aveam timp să-l remarc, devenise întuneric, devenise noapte. Eram doar eu, stelele, meteorii și focul. Atât.


Totuși, magia s-a spulberat. Pleoapele mi-au căzut grele, focul se stingea, iar căldura ce la început mă îmbrățișa, m-a lăsat cu mâinile reci și goale. Dintr-o dată, greutatea nopții, a întunericului și a pădurii ce mă înconjura și-au făcut simțite prezența, când focul s-a pierdut și el în frumusețea nopții. Acum stelele și peisajul în sine aveau o aliură stranie. Spațiul părea mai mare, stelele mai aproape, de parcă, dacă aș fi ridicat o mână, le-aș fi putut atinge. Totuși, mâna mea spre cer nu atingea nimic. Se ciocnea de spațiul gol și rece, iar palma când se întorcea părea mai goală ca înainte. Simțea nevoia unei atingeri calde și protectoare, și nu primea în schimb nimic. Aerul era, oricum, primitor și îmbietor, creându-se un contrast între căldura din suflet și absența ei din aer. Avioanele sclipeau pe cer mai rar, iar numărătoarea meteorilor se pierduse și ea, odată cu focul. Nu îi mai zăream, deși știam că ei încă plutesc deasupra mea. Îmi pierdusem concentrarea, iar privirea îmi juca dorind să se piardă și ea în întuneric, abătându-se poate un pic prea des spre locul unde se înălțase atât de maiestuos focul, de parcă nimic nu l-ar fi oprit. Într-un final, s-a dovedid a fi un simplu trecător printr-o noapte mai lungă decât el. S-a stins pe parcurs, iar amintirea sa a dispărut pur și simplu și nu a rămas în memoria nimănui. Doar a dispărut. O reprezentare dură a realității, însă o copie perfectă. Ciclul vieții rezumat printr-o scânteie. Cine își mai amintește acum suflul său domol, pe vremea când nimeni nu îl privea? Nimeni. A devenit o relicvă. Ceva abstract și dispărut pe veci. Îmi amintesc căldura totuși, de parcă ar fi fost emanată de o persoană, deși, într-un final, s-a dus și ea. Nu mai e nimic acum. Nimic mai mult decât un gând. Și dacă e să o luăm așa, noi suntem oare mai mult decât un foc? Suntem oare mai semnificativi decât o scânteie ce luminează și apoi se stinge pe vecie? Nu, suntem doar răsuflări călătoare ale unor minți umblătoare și poate prea puțini schimbătoare. Într-un final murim. E o certitudine, nu o posibilitate. Realitatea e poate mai dură decât aveam impresia, pentru că per ansamblu, nu suntem nimic. Fericiții meșteri Manole.

Și ca să închei, ne uităm la stele în timp ce ne plimbăm printre ele. Creionăm vise și pictăm gânduri, dar momentele care contează cu adevărat sunt cele de acest gen. Momentele care ne fac să ne punem la îndoială existența, momentele care ne fac să depășim această umilă și nesemnificativă condiție de muritori, de paraziți ai planetei, momentele care ne fac să atingem stelele de la mii de kilometri, care ne fac să ne pierdem prin univers, pentru că personal, ce îmi aduc aminte, e ce simțeam când priveam stelele, focul cum îmi pârjolea obrajii și obscurul sentiment de libertate. Și pentru că tot am adus vorba, ce este această libertate? Pentru că trăim într-o așa zisă țară liberă, dar ne simțim oare cu adevărat liberi? Știm cum să ne simțim liberi și recunoaștem realul sentiment de libertate sau totul e o iluzie de fapt? O sa vorbesc despre asta într-un articol următor, pentru că am ajuns la concluzia că și acest lucru e relativ și deosebit de complex, dar de ajuns pentru acum. Dacă v-am băgat în ceață, îmi pare rău, dar acest sentiment nu poate fi relatat simplu și mai puțin ambiguu.


(Și citatul^^)

The stars are filled with wishes made on long, lonely nights.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

„Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu.”

Noi nu putem opri timpul, dar nici el nu ne poate opri pe noi

Noi și timpul - o răstălmăcire a haosului