The Universe Painted in Thoughts

Scrisul e ceva ce ne înalță, ne ajută să ne exprimăm și să așternem pe hârtie nu doar litere unele după altele care dau formă unor cuvinte, ci povești, trăiri, idei, sentimente, emoții, o parte din sufletul nostru. Cred că acesta este exact motivul pentru care am decis să încep să fac asta, să scriu aici și să încerc să îmi transmit părerile și ideile astfel. Prin scris, consider că reușim să atingem acel platou al catharsis-ului suprem, dacă pot spune așa, pentru că sufletul nostru are nevoie să se dezlănțuie, să zburde printre idei, păreri și povești și mai presus de toate, are nevoie să se exprime. Înăuntrul nostru se află un imens foc de artificii, iar fiecare cuvânt scris, e o izbucnire a ființei noastre. Fiecare foc, e de fapt un foc al inimii noastre, iar fumul ce rămâne în urmă, este modul în care acea izbucnire ne afectează: ne înalță, dezamăgește, înveselește sau întristează, sau pur și simplu reprezintă o experiență. Pentru mine scrisul, la fel ca și cititul, sunt două

(sursă - treehouserecovery.com) Cuvintele sunt ceva frumos, important și extrem de puternic, iar orice cuvânt spus, rămâne pe vecie acolo. De aceea un te iubesc spus din inimă e etern, de aceea o insultă va răni atât de tare, pentru că totul se gravează în suflete. Tot ce spunem, devine o parte din noi. Este conținutul ființei noastre, alături de ceea ce citim, iar fiecare cuvânt pe care îl vom primi, este scrijelit pe inima noastră, în funcție, bineînțeles, de persoana care spune acele lucruri. Unele se șterg, ca o simplă conversație amicală, iar altele rămân întipărite adânc, pe vecie, atât de adânc, încât ființa noastră ajunge poate la un moment dat să își continue dezvoltarea în jurul acelor cuvinte. Exact același lucru, este când scriem ceva pe o foaie, când zgâriem ceva pe un copac sau o piatră, când marcăm ceva printr-o ștampilă, sau poate pur și simplu când folosim un aparat mai sofisticat, ca un gravator laser , pentru a „însemna” și obiecte mai tari. Indiferent pe cee

Este mai mult decât evident că banii sunt o problemă. Suntem înrobiți de hârtii verzi și am ajuns să percepem valoarea tuturor lucrurilor după niște monede, uitând să încercăm să vedem frumosul și adevărata esență a unui lucru. Privim totul la suprafață, ne irosim viața economisind pentru nimic, iar într-un final, ne trezim bătrâni și triști, fără amintiri și experiențe, fără să ne fi bucurat măcar un pic de viață, cu un munte de bani, acum complet inutil. Eu cred că e una dintre gravele probleme ale societății, pentru că în sine, totul se învârte după bani și din păcate, mereu a fost așa, oportunitățile fiind direct proporționale cu bugetul, iar eu găsesc asta extrem de trist și frustrant. Ne lăudăm că suntem liberi, ne mândrim cu asta în fiecare zi și suntem încântați de acest lucru, dar e doar o impresie falsă. Cum să fii liber când tot ce contează sunt banii? Nu am fost, nu suntem și nici nu vom fi vreodată liberi pe deplin, iar acum nu spun că existența banilor e o greșeală sau ce

Am tot vorbit despre artă și totuși nu mă satur să vorbesc despre toate asta. Lumea din jurul nostru e complexă și e frumoasă, clădirile sunt impozante, sunt un deliciu estetic, în special cele foarte vechi, ce parcă vin dintr-un secol îndepărtat, însă și cele moderne, sau cele ce combină mai multe stiluri sunt de asemenea minunate reprezentări ale modului prin care arta se manifesta prin arhitectură. De fapt, arhitectura în sine este după mine o artă, și cred că nu poate contrazice nimeni acest fapt, cea mai concretă dovadă fiind chiar sutele de turiști care se plimbă peste tot doar pentru a vedea diverse construcții ale diferitor vremuri, impozante prin enormitate sau pur și simplu deosebite și unice. Cred că ne-am imaginat cu toții acel tip de oraș perfect, 100% realizat de noi, unde totul se desfășoară după voia inimii noastre, după propriile reguli și idei, însă dincolo de ce înseamnă organizarea populației, frumusețea unui oraș este totuși importantă. Personal, aș lua un

Cine este tata, și de ce scriu despre el? Ei bine este acea persoană care m-a inspirat și continuă să mă inspire zi de zi, care a reprezentat mereu un model pentru mine și care nu încetează să facă totul pentru mine. Tata nu este acea persoană care mă așteaptă cu zâmbetul pe buze și prăjiturele proaspăt scoase din cuptor când vin de la școală, însă este acea persoană care știu că mă va apăra, proteja și susține indiferent de situație. Tot el este și persoana care luptă cu ardoare pentru visurile sale, care muncește zi de zi pentru mine și care nu-și încape în piele de mândrie și bucurie când mă vede. Nu mi-l pot imagina decât cu un zâmbet uriaș pe față, relaxat și povestindu-mi vrute și nevrute, discutând împreună despre orice subiect filozofic care ți-ar putea trece prin minte. Nu cred că-mi voi putea scoate din minte vreodată imaginea lui, obosit și murdar, după o zi grea de muncă, în care cu propriile mâini și din ambiție și dăruire, a ridicat casa visurilor sale, a așezat cărămidă

Îmi place să vorbesc despre artă, să încerc să găsesc ceva frumos în orice, să vorbesc despre stele, despre frumusețea din spatele micilor lucruri ce dau esență acelor secole trecute, prea devreme uitate, despre muzică, oameni (nu vă gândiți la bârfă), anotimpuri și natură, însă nu m-am gândit niciodată (până acum), la modul în care arta se vede de fapt în orice. Sufletul are nevoie de artă, de acel fenomen de catharsis, iar ceea ce noi nu știm, este că nu doar un tablou, o carte sau o melodie sunt modalități de purificare a sufletului. Iarba care crește este o artă, insectele cu zborul lor, sunt o artă, alături de tot ce înseamnă natură, însă și arhitectură, amenajare, etc. Nu de multă vreme, am ajuns la concluzia că și bucătăria este o artă, dincolo de arta culinară în sine, ci ea ca spațiu fizic. Când eram mică, mereu mă întrebam de ce mama preferă să stea în bucătărie cu orele (neștiind la acea vârstă că mâncarea necesită mai mult timp pentru gătit decât credeam eu), de ce ad

Mă consider o persoană romantică, și oricât de clișeic poate părea, aș minți dacă aș spune că nu îmi plac declarațiile lungi de dragoste, complimentele drăguțe, trandafirii roșii și atențiile mici, îmbrățișările puternice și cuvintele șoptite la ureche în miez de noapte sub cerul înstelat. Cred că toți se bucură, măcar în sinea lor, de astfel de manifestări ale iubirii, măcar puțin, fie că vor sau nu să o recunoască. Iubirea este un sentiment profund și unic, ce ne unește și de cele mai multe ori ne depășește. De fapt, nici măcar nu o înțelegem pe deplin, este un sentiment mult prea intens pentru ca o ființă atât de limitată ca un om, să fie capabilă să îl perceapă la adevărata lui valoare. Totuși, asta nu ne oprește să simțim. Nu poți să înțelegi exact dacă nu simți, și nici nu poți să povestești vreodată tot. E dincolo de cuvinte, de idei, principii și păreri. Oamenii nu sunt făcuți ca să înțeleagă acest lucru, ei trebuie doar să iubească și să nu pângărească acest sentiment veșnic c

Așa cum ați observat cu toții probabil, hainele sunt, fie că ne place sau nu, fie că este corect sau greșit, o modalitate de a acorda o etichetă unei persoane. Ne fac să ne simțim mândri și importanți sau josnici și nedemni, însă per ansamblu, totul depinde de fapt de percepția fiecărui om. Deși „nu haina îl face pe om”, nimeni nu cred că poate admite că vestimentația nu este ceva ce se ia în calcul indiferent de situație: la o petrecere, la un interviu de angajare, la școală sau la muncă, la o cină importantă și așa mai departe. Aș putea spune că este acel ceva ce a rămas din secolele trecute, când vestimentația era ceva ce te clasa în societate (și aici puteți lua ca exemplu toate rochiile secolelor trecute sau costumele ce includeau baston și ceas de buzunar). Trecând totuși peste tot ce presupune etica și morala cu privire la modul în care ne raportăm la articolele vestimentare, nu doresc ca acesta să fie un articol despre alte probleme actuale, anotimpul în care ne aflăm parcă n