Să transformăm „atunci” în „acum”!

Am tot vorbit despre artă și totuși nu mă satur să vorbesc despre toate asta. Lumea din jurul nostru e complexă și e frumoasă, clădirile sunt impozante, sunt un deliciu estetic, în special cele foarte vechi, ce parcă vin dintr-un secol îndepărtat, însă și cele moderne, sau cele ce combină mai multe stiluri sunt de asemenea minunate reprezentări ale modului prin care arta se manifesta prin arhitectură. De fapt, arhitectura în sine este după mine o artă, și cred că nu poate contrazice nimeni acest fapt, cea mai concretă dovadă fiind chiar sutele de turiști care se plimbă peste tot doar pentru a vedea diverse construcții ale diferitor vremuri, impozante prin enormitate sau pur și simplu deosebite și unice.



Cred că ne-am imaginat cu toții acel tip de oraș perfect, 100% realizat de noi, unde totul se desfășoară după voia inimii noastre, după propriile reguli și idei, însă dincolo de ce înseamnă organizarea populației, frumusețea unui oraș este totuși importantă. Personal, aș lua un oraș mititel, aparent fără speranță, unde soarele aproape că își mai arată razele doar din milă, unde lumina e doar pe cer, dar nu și pe alei, în suflete și inimi, și l-aș transforma în cel mai frumos (pentru mine, frumusețea fiind un concept relativ) loc de pe planetă. Aș ridica clădiri noi, le-aș consolida pe cele vechi, aș deschide magazine și aș încerca să presar semințe de iubire, speranță, optimism și fericire în sufletele oamenilor. Trecând totuși și de acest aspect, ar fi un loc doar cu clădiri în stilul secolului XVII-XVIII, pentru că dincolo de oricare aspect din cele menționate anterior, universul meu utopic e o portiță spre trecut, e un loc plin de calități și defecte, și e un loc și-un timp de care m-am îndrăgostit orbește, pentru că în ansamblu, e posibil chiar să nu fi fost fericită dacă aș fi trăit în acea perioadă, dar nu am de unde să știu, așa că în ciuda a tot, în neștiința și printre pașii mei pe întuneric, acea lume atinge cota maximă, e  perfectul, din viziunea mea. Iar acum probabil vă întrebați ce legătură are această percepție a unei lumi ideale, cu, ei bine... orice. De fapt, nu are, însă modul în care fiecare ne „construim” această lume nu este mai mult decât o modalitate prin care sufletul nostru se descarcă de presiunea dorințelor refulate și îți creează propriul univers.

Cred că ar fi un vis să mă plimb pe o astfel de străduță, îmbrăcată într-o rochie de epocă, pe lângă mine să treacă mașini vechi și trăsuri, să văd diverse buticuri și să particip la baluri dansante, să scriu și să primesc scrisori, însă deși aceste lucruri dau esență acestei perioade și acestor secole, și deși rochiile acelea au devenit un simbol, clădirile sunt cele care pun bazele acestei lumi, sunt fundația unui univers acum închipuit, sunt ceea ce odată obișnuia să fie „acum”, dar care în prezent nu e decât o amintire ștearsă formată de cărți și filme.

Lumea mea perfectă, ar păstra totuși și ceva din secolul XXI. Sunt multe lucruri necesare și care ne ajută: internetul, sistemele performante de încălzire respectiv răcire, sistemele de securitate și supraveghere și multe altele, care integrate corespunzător și neabuziv, creează o cale de mijloc între  atunci și acum. Acum, bineînțeles, lumea nu ar fi perfectă astfel, nu pentru toți, oamenii văd lumea diferit, însă ar fi mai aproape de ceea ce eu înțeleg prin acest concept iluzoriu. Oamenii ar fi mai apropiați, mai temperați însă mult mai predispuși să se ascundă în spatele unor titluri și imagini.

Clădirile ar fi într-un stil vechi, cel caracterizat de bolte și foarte multe detalii, porți mari și semi rotunjite, ferestre cu obloane și mobilier clasic, însă mai călduroase, mai colorate și mai binevoitoare.În fața caselor s-ar afla felinare și băncuțe, alături de cutiile poștale exterioare, pline ochi de scrisori în care se varsă sentimentele. Ar fi realizate proiecte de case aproape identice, astfel încât să se creeze o armonie, și totul ar fi într-un echilibru vizual, ce creează plăcere ochiului. Nu cred că pot spune că există un acel ceva care dă frumusețea locului. Frumosul ar veni atât de la minunata arhitectură, cât și de la stilul de viață care s-ar crea, iar modul în care totul se pliază pe nevoile oamenilor, lăsându-le totuși loc de a face lucrurile în felul lor, este de asemenea un factor important ce contribuie la frumusețea și armonia locului. Un astfel de spațiu nu ar favoriza utilizarea internetului în exces, menținând oamenii conectați dincolo de Wi-Fi și rețele de socializare.

Să construiești un astfel de oraș, să transformi un spațiu sumbru într-un rai pe pământ necesită profesionalism, deci totul ar fi realizat într-un birou de arhitectură, nelipsit, după mine, într-o epocă ce impune formalitatea și promovează lucrurile făcute „ca la carte”.

Dar dincolo de case, diverse clădiri și oameni, cel mai atractiv este pur și simplu ideea unei plimbări în timpul crepusculului, pe o străduță, necimentată, ci pavată, prin crăpăturile căreia reușesc să iasă la lumină, primăvara, păpădii. Mi se pare un peisaj feeric să merg așa, târâind o rochie lungă pe covorul de frunze sau nea, să mă îndrept agale către clădirea care ar trebui să fie punctul principal al orașului - librăria, locul unde cultura, imaginația și speranța se întâlnesc și dau naștere celor mai frumoase manifestări ale sentimentelor: cărțile. Mănunchiuri de speranțe, tristețe, fericire, melancolie, furie și dezamăgire, presate între coperte și îngrămădite pe rafturi imense sau stivuite în colțurile încăperii, din lipsă de spațiu. tavanul ar fi un geam imens, prin care stelele să-ți facă cu ochiul când ai rămas pe tărâmul cărților și după ce trupul tău, ostenit de atâta informație, se odihnește, mintea lucrând, iar sufletul alergând printre rafturi. Ploaia să bată puternic deasupra și să cutremure totul, însă trupul adormit să rămână liniștit, vegheat în continuare de căldura acelor cărți răspândite peste tot. Nu ar fi ceva prea complex, pentru că pereții ar fi doar rafturi în acea clădire circulară, iar în mijloc ar fi canapele. Nu ar fi un loc aglomerat de mobilier sau rafturi, pentru că totul ar fi pe pereți, însă dincolo de aspect, acolo s-ar afla suflete: ale personajelor, cititorilor și orașului în sine. Pentru mine această imagine e mai mult decât magică, e ceea ce reprezintă de fapt perfecțiune întruchipată, pentru că dincolo de aspectul orașului în general, de oameni și de tot ce presupune orășelul și secolul, magia are loc printre rânduri și cuvinte, unde spinii trandafirilor nu înțeapă, unde mirosul e mai dulce și unde praful obișnuit devine doar praf de stele și speranță.

Să fac un astfel de oraș e destul de greu, din păcate, pentru că ce e trecut, s-a așternut deja în mormântul existenței veacului, istoria, iar, cel mai probabil, o înviere a unei perioade de mult apuse ar fi ceva ce s-ar manifesta straniu acum. Deși aș da orice să mă teleportez în acele secole, să aduci trecutul în prezent e un procedeu sângeros, dureros și care are un rezultat diform. Totuși, ceea ce vreau, e acea bibliotecă în care visele se contopesc cu speranțele, în care frumosul se îmbină cu urâtul și care formează într-un final, un loc frumos, ideal și deosebit, încărcat de realitatea dură și cruntă, dar într-un ambalaj ce îți dă optimism. Vreau un astfel de loc, pentru că să trăiești e mai presus de tot, iar o carte te trimite în timp, spațiu, viață, moarte, viitor și trecut, dar și realitate și ficțiune. Sunt ansamblul a ceea ce reprezintă totul. Reprezintă granița dintre efemeritate și veșnicie.


Proba 5 - Superblog 2018!

(Și citatul^^)

Architecture is a visual art, and the buildings speak for themselves!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pământul e plat sau e rotund?

Un om cu o idee genială

Ce înseamnă să fii „special”?