The Universe Painted in Thoughts

Timpule ce repede treci... O să încep cu un exemplu concret: nu am mai scris pe blog din iulie-august, adică efectiv de aproape 5 luni și sincer, nici nu simt că ar fi trecut mai mult de câteva zile, ceea ce pare sincer extrem de ciudat. Am pierdut un ceas și timpul a înghețat de tot... Nu mai avem limite, bariere și nici rațiune. Și e ciudat... Pentru că efectiv analizând cu atenție am realizat că de fapt timpul nu a stat pe loc și nici eu nu am stat. Timpul a trecut, s-a dus... și m-a schimbat, transformat și maturizat și eu de abia am avut timp să realizez cât a trecut... Dar a trecut. Obișnuiam să cred că timpul e o problemă, că e unul dintre cei mai mari dușmani ai mei, că parcă face totul împotriva mea, că nu ține cu mine, iar eu nu făceam decât să acuz trecerea timpului de ceea ce nu aveam timp eu să fac. Per ansamblu, e o prostie. Mi-a luat ceva să realizez, dar problema e la noi de fapt, nu timpul e problema. Timpul curge și e relativ, noi, în schimb, suntem ceva mai mu...

Nu știu câți dintre voi au trecut prin asta, însă personal, nu înțelegeam exact despre ce e vorba până nu am trăit eu acest lucru. E vorba de mai mult decât comuniunea dintre om și natură, e mai mult decât un foc cald în aerul rece, e mai presus de cuvinte. Și acum de la capăt, pentru că v-am băgat probabil în ceață. Am fost la începutul lunii cu cortul pentru prima dată și mi s-a părut o experiență foarte frumoasă și deosebită. Eram într-o seară într-un loc fără semnal, prin urmare, nimeni nu avea ce face pe telefoane, ceea ce cred că a fost un lucru bun. Nu era nici un bec, era târziu în noapte, pe când totul ar fi putut părea întunecat și înspăimântător, râul răsunând vijelios la un pas de noi. Focul era maiestuos și emana căldura mult dorită, scânteile reprezentând un joc atât de captivant de lumini, încât uitai de tine. Lângă el, înșirați în jurul lui, stăteam noi, întinși pe jos și uitându-ne la stele. Ei bine sentimentul acela era ceva cu adevărat unic. Spectacolul de-a dre...

Timpul e ceva special, și spun asta, pentru că nu se mai întoarce niciodată. Acum este un moment unic și de neînlocuit, și din păcate, momentul în care voi citiți acest „acum” ce pare gravat pentru eternitate pe hârtie (virtuală), este de fapt, la fel de efemer ca momentul în sine. El reprezintă trecut chiar și pentru mine, la câteva rânduri distanță. Este complicat și complex, este real și trist și mai presus de toate, este ceva ce nu putem controla: Timpul. Lucrurile par aproape întotdeauna sub control, totul pare o înșiruire de momente fără sfârșit pe care am putea parcă să le trăim la infinit, când realitatea este altfel. Acum nu este decât un cuvânt, pentru că în momentul în care îl rostim, deja își pierde sensul și reprezintă ceva trecut. Oricât de frumoasă ar părea ideea unei lumi eterne, ei bine, este doar o idee: este creația unei minți tinere și visătoare sau a uneia peste care a trecut prea multă vreme și peste care se adăpostesc acum norii temererii de necunoscut: moar...

Lumea folosește acest verb în prostie, și mi se pare foarte greșit. Cuvintele au semnificație, au profunzime și adâncime, iar dacă aruncăm cu ele oricând și oricum, ei bine, își pierd aceste calități. Iubirea în sine, pentru că vorbim îndeosebi de verbul „a iubi”, este ceva extrem de intim și complex, iar când mă uit în jur, parcă tot ce ține de acest simbol al efemerității și eternității, devine fad. Am observat foarte mulți oameni care au uitat ce înseamnă cu adevărat iubirea, sau care poate nu au înțeles niciodată, situație și mai gravă de altfel. Chiar cred că lucrurile ar trebui tratate mult mai serios, pentru că momentan, ne zbatem între mediocritate, în cel mai bun caz, și superficialitate (am vorbit mai mult despre asta aici ). Sunt 100% sigură că ați întâlnit cel puțin o persoană, care să meargă îmbătată de iluzii, pe o cărare pe care nu are ce căuta, și anume iubirea. Și acum probabil, cititorule, te încrunți lecturând aceste lucruri. Nu toți merită iubire? Ba da, de alt...

Sunt aproape sigură că ați întâlnit cu toții oameni superficiali, acel tip de oameni cărora le arăți un tablou, iar ei văd doar rama, oameni care sunt atât de superficiali încât devine frustrant. Și până la urmă ce este această superficialitate, nu? Sinceră să fiu, nu cunosc o explicație clară, însă voi încerca să explic lucrurile așa cum le înțeleg eu: superficialitatea nu este nimic altceva decât acea preocupare exagerată de niște lucruri fără valoare, este o stare ce sincer mă trimite cu gândul la zombie. Oricât de nedrepte ar fi lucrurile uneori, cât de meschine și urâte, chiar cred că viața este formată și din acele lucruri care îi dau cu adevărat valoare: sentimente și detalii. Multe persoane definesc viața ca fiind o înșiruire de evenimente, plăcute sau mai puțin plăcute, însă în esență, acești oameni văd viața doar ca pe un lanț de x-uri și y-uri care se întâmplă pentru că așa TREBUIE (abordare foarte greșită după mine, dar am scris despre asta acum ceva vreme), lucruri că...

Multe persoane spun că un prieten este un om care te înțelege, te ajută, te acceptă așa cum ești și își petrece o parte din timp cu tine, însă eu cred ca lucrurile nu se rezumă doar la atât. Prietenii sunt persoane care apar și dispar din viața noastră, bineînțeles, cu un motiv, însă nu cred că toți înțeleg că cel care îți va fi prieten pe veci și de care, orice s-ar întâmpla, nu te poți distanța, este doar un mic ghem de blăniță, care te gâdilă când plângi, care te face zilnic să râzi și care, deși nu îți poate vorbi, te iubește necondiționat. Poza de mai sus vă face cel mai probabil să vă dați seama exact de continuarea acestui articol, ce se întâmplă când totuși și acest prieten pufos te părăsește? Ei bine, nu știu răspunsul la această întrebare, pentru că personal, încă nu am reușit să i-l găsesc. Mulți nu înțeleg de fapt ce înseamnă aceste ființe pentru unii oameni. Copilul din poza de mai sus exprimă exact sentimentul pe care îl ai în acel moment. Nu poți spune că „e câine...

Cu toții așteptăm Crăciunul... Este minciuna cu care mă păcălesc zilnic, de fiecare dată când ochii îmi sclipesc la luminițele de prin oraș sau la cele din casă, când de fapt, știu foarte bine că nu e așa. Mi-aș dori să fie așa, însă nu este. Din păcate, brazii, zăpada, luminițele, vâscul, globuleţele și Moș Crăciun nu sunt suficiente pentru a trezi în suflete și inimi acel spirit al Crăciunului. Problema e la noi. Nu așteptăm Crăciunul în sine, nu așteptăm acel sentiment de iubire care să ne învăluie și nu așteptăm nici decorațiunile și cântecele, ci așteptăm, în zadar, acel sentiment care ne-a făcut odată veseli. Visăm la umbra trecutului, ne formăm un ideal pentru ceea ce ar trebui să însemne această sărbătoare și uităm să savurăm esența. Nici un Crăciun nu va fi la fel, pentru că ne maturizăm/creștem/îmbătrânim, iar trecutul nu este ceva ce se ascunde într-o cutie pe care o deschidem în fiecare an pe 25 decembrie. Trecutul este ceva ce, ei bine, aparține trecutului (nu vă aște...

Școala este locul în care ar trebui să vină dascăli în fața elevilor și în afară de materii și teorii pe care sunt obligați să le transmită, aceștia ar trebui să fie cu adevărat dascăli, iar elevii să rămână cu ceva real după terminarea școlii. Nu îmi pun problema că ați avut/aveți și voi anumiți profesori care nu fac decât să bifeze ce au făcut și ce nu au făcut din programă, care dacă te văd supărat nu o să te întrebe ce ai pățit, ci „o să-ți dea un motiv adevărat de supărare”, și e trist. Lucrurile nu ar trebui să decurgă așa. Nu încerc prin acest articol să denigrez pe nimeni sau să instig la revoltă, însă este o problemă care vrând, nevrând, ne afectează pe toți, într-o mai mică sau mai mare măsură, iar eu, ca elevă, mă simt afectată direct de aceste lucruri. Există profesori de acest tip peste tot, profesori plictisiți de viață, de meserie și de atâtea fețe, oameni cu complexe de superioritate sau poate doar indiferenți (bineînțeles, există și oameni excepționali, care îș...

Am tot vorbit despre artă și totuși nu mă satur să vorbesc despre toate asta. Lumea din jurul nostru e complexă și e frumoasă, clădirile sunt impozante, sunt un deliciu estetic, în special cele foarte vechi, ce parcă vin dintr-un secol îndepărtat, însă și cele moderne, sau cele ce combină mai multe stiluri sunt de asemenea minunate reprezentări ale modului prin care arta se manifesta prin arhitectură. De fapt, arhitectura în sine este după mine o artă, și cred că nu poate contrazice nimeni acest fapt, cea mai concretă dovadă fiind chiar sutele de turiști care se plimbă peste tot doar pentru a vedea diverse construcții ale diferitor vremuri, impozante prin enormitate sau pur și simplu deosebite și unice. Cred că ne-am imaginat cu toții acel tip de oraș perfect, 100% realizat de noi, unde totul se desfășoară după voia inimii noastre, după propriile reguli și idei, însă dincolo de ce înseamnă organizarea populației, frumusețea unui oraș este totuși importantă. Personal, aș lua un...

Cine este tata, și de ce scriu despre el? Ei bine este acea persoană care m-a inspirat și continuă să mă inspire zi de zi, care a reprezentat mereu un model pentru mine și care nu încetează să facă totul pentru mine. Tata nu este acea persoană care mă așteaptă cu zâmbetul pe buze și prăjiturele proaspăt scoase din cuptor când vin de la școală, însă este acea persoană care știu că mă va apăra, proteja și susține indiferent de situație. Tot el este și persoana care luptă cu ardoare pentru visurile sale, care muncește zi de zi pentru mine și care nu-și încape în piele de mândrie și bucurie când mă vede. Nu mi-l pot imagina decât cu un zâmbet uriaș pe față, relaxat și povestindu-mi vrute și nevrute, discutând împreună despre orice subiect filozofic care ți-ar putea trece prin minte. Nu cred că-mi voi putea scoate din minte vreodată imaginea lui, obosit și murdar, după o zi grea de muncă, în care cu propriile mâini și din ambiție și dăruire, a ridicat casa visurilor sale, a așezat cărămidă ...

Îmi place să vorbesc despre artă, să încerc să găsesc ceva frumos în orice, să vorbesc despre stele, despre frumusețea din spatele micilor lucruri ce dau esență acelor secole trecute, prea devreme uitate, despre muzică, oameni (nu vă gândiți la bârfă), anotimpuri și natură, însă nu m-am gândit niciodată (până acum), la modul în care arta se vede de fapt în orice. Sufletul are nevoie de artă, de acel fenomen de catharsis, iar ceea ce noi nu știm, este că nu doar un tablou, o carte sau o melodie sunt modalități de purificare a sufletului. Iarba care crește este o artă, insectele cu zborul lor, sunt o artă, alături de tot ce înseamnă natură, însă și arhitectură, amenajare, etc. Nu de multă vreme, am ajuns la concluzia că și bucătăria este o artă, dincolo de arta culinară în sine, ci ea ca spațiu fizic. Când eram mică, mereu mă întrebam de ce mama preferă să stea în bucătărie cu orele (neștiind la acea vârstă că mâncarea necesită mai mult timp pentru gătit decât credeam eu), de ce ad...

Mă consider o persoană romantică, și oricât de clișeic poate părea, aș minți dacă aș spune că nu îmi plac declarațiile lungi de dragoste, complimentele drăguțe, trandafirii roșii și atențiile mici, îmbrățișările puternice și cuvintele șoptite la ureche în miez de noapte sub cerul înstelat. Cred că toți se bucură, măcar în sinea lor, de astfel de manifestări ale iubirii, măcar puțin, fie că vor sau nu să o recunoască. Iubirea este un sentiment profund și unic, ce ne unește și de cele mai multe ori ne depășește. De fapt, nici măcar nu o înțelegem pe deplin, este un sentiment mult prea intens pentru ca o ființă atât de limitată ca un om, să fie capabilă să îl perceapă la adevărata lui valoare. Totuși, asta nu ne oprește să simțim. Nu poți să înțelegi exact dacă nu simți, și nici nu poți să povestești vreodată tot. E dincolo de cuvinte, de idei, principii și păreri. Oamenii nu sunt făcuți ca să înțeleagă acest lucru, ei trebuie doar să iubească și să nu pângărească acest sentiment veșnic c...