„A iubi” nu e verb de contrabandă
Lumea folosește acest verb în prostie, și mi se pare foarte greșit. Cuvintele au semnificație, au profunzime și adâncime, iar dacă aruncăm cu ele oricând și oricum, ei bine, își pierd aceste calități. Iubirea în sine, pentru că vorbim îndeosebi de verbul „a iubi”, este ceva extrem de intim și complex, iar când mă uit în jur, parcă tot ce ține de acest simbol al efemerității și eternității, devine fad.
Am observat foarte mulți oameni care au uitat ce înseamnă cu adevărat iubirea, sau care poate nu au înțeles niciodată, situație și mai gravă de altfel. Chiar cred că lucrurile ar trebui tratate mult mai serios, pentru că momentan, ne zbatem între mediocritate, în cel mai bun caz, și superficialitate (am vorbit mai mult despre asta aici). Sunt 100% sigură că ați întâlnit cel puțin o persoană, care să meargă îmbătată de iluzii, pe o cărare pe care nu are ce căuta, și anume iubirea. Și acum probabil, cititorule, te încrunți lecturând aceste lucruri. Nu toți merită iubire? Ba da, de altfel, ar fi cam singurul lucru care ne este menit tuturor și în mod ironic, lucrul pe care îl abordăm cel mai greșit. Oamenii aleargă după o idee a iubirii, o idee pe care nici măcar ei nu o cunosc, însă nu poți fugi după infinit fără să înțelegi ce e acesta, pentru că poate fi atât paradis cât și infern. Nu este suficient să îți dorești acel tip de iubire perfectă: mentală, sufletească și trupească în același timp, pentru că faptele sunt cele care contează de fapt. Am putea spune chiar că viața a fost făcută de filozofi, însă trăită de oameni caracterizați de pragmatism și realism, deci a spera nu e de ajuns, deși e un pas înainte.
Am observat în ultimul timp o misconcepție legată de acest sentiment unic: oamenii pornesc cu ideea că „merge și așa”, sau „nu are sens să plănuim”, „DACĂ vom mai fi împreună”. Îmi pare rău să vă anunț însă aceea nu este iubirea. Dragostea poate genera vulnerabilități sau chiar slăbiciuni uneori, însă nu trebuie să existe incertitudini, pentru că un sentiment atât de înălțător nu poate să te facă să te simți nesigur. Nu este ceva perfect, însă este ceva pur. Mai mult decât atât, mai mulți și mai mulți tineri caută relații doar pentru că e „cool” să fii într-o relație, iubirea a devenit ceva uzual, dar neînțeles. Ne jucăm cu focul fără să știm că arde. Ne apropiem de haos cu zâmbetul pe buze, însă nu suntem de fapt decât niște barbari ce pângăresc sacralitatea unui sentiment inefabil.
Majoritatea (pentru că există și excepții, bineînțeles), aleg să se complacă într-un uragan de stări și sentimente pe care nu le controlează și nu le ating. Un „Te iubesc” nu mai e, în societatea actuală, o declarație a unei profunde frământări interioare, sunt doar cuvinte, atunci când sunt rostite doar de dragul de a fi spuse, atunci când sunt adresate oricui, oricând și în orice împrejurare. Uitați un exemplu: „Iubesc cartofii prăjiți!”. Ce valoarea mai au aceste cuvinte adresate unei persoane cu adevărat speciale pentru noi, după o astfel de remarcă? Niciuna, poate doar de simplă remarcă, la fel ca cea de mai sus. Nimic în plus, nimic în minus. Aceasta este, cred eu, și diferența în engleză dintre „I love you” și ”Love you”.
Un alt lucru care a dus la crearea acestui articol (plin de metafore), a fost și modul în care sunt percepute relațiile sexuale. Într-adevăr, sunt ceva natural, însă noi, suntem mai mult decât niște instincte, niște hormoni umblători. Nu vă gândiți acum că sunt genul de persoană care afirmă cu stoicism, din spatele unei lozinci precum: „Spuneți nu relațiilor sexuale înainte de căsătorie!”. Sub nici o formă, fiecare are dreptul să facă ce vrea cu corpul său, însă, având în vedere că ne batem cu pumnii în piept în fiecare zi că suntem rasa superioară, singura dotată cu rațiune, cred că am putea să înțelegem și că unele lucruri ar trebui făcute sub paravanul unui sentiment, și nu al unui instinct primar ce nu ne deosebește absolut deloc de necuvântătoare.
De asemenea, am remarcat că există foarte multe persoane, care pur și simplu așteaptă totul de-a gata, însă iubirea nu e ceva ce se servește la împinge tava. Nu poți iubi pe cineva dacă nu te iubești mai întâi pe tine (ideea aceasta este luată din scrierea „Despre limite” de Gabriel Liiceanu). Iar acum să explic puțin. Pentru a putea oferi cuiva o iubire sinceră, ce tinde la perfecțiune (pentru că perfecțiunea în sine, nu există, este doar un ideal creat de om), trebuie să înțelegi mecanismul, reacția în sine. Lucrurile sunt complicate și dacă nu te iubești pe tine însuți mai întâi, nu-l vei putea crede niciodată pe cel de lângă tine când îți spune ce simte pentru tine, dacă tu, ca individ, nu te simți vrednic și capabil de a fi iubit, ei bine, este imposibil să fii, pentru că totul va duce la nesiguranță. Mai mult, este necesară o implicare, pentru că iubirea în sine, înseamnă dedicare, și evoluție, un alt aspect pe care tot mai puțini ajung să-l înțeleagă. Iubirea este o formă de evoluție, iar dacă persoana de lângă tine nu te ajută să devii mai bun, ei bine nu e persoana.
Am auzit de asemenea și că iubirea nu trebuie să fie reciprocă, pentru a fi iubire. Da și nu. Este o formă de iubire. Gândiți-vă la acele clasificări și subclasificări la biologie, de exemplu. Fac parte din întreg, însă nu o să formeze niciodată ceva concret și complet. Va fi doar ceva vag. Un pod peste o prăpastie, într-o ceață densă. Poți doar să speri că următoarea dată nu vei călca în gol și nu te vei afunda în abis. Realitatea este că te vei afunda oricum. Este un drum a cărui dale se vor termina înainte să ajungă pe partea cealaltă. Nu se creează o legătură, ci doar iluzia unui pod. O imagine virtuală ce nu e în corelație cu libertatea, așa cum ar trebui să fie.
Eu cred că iubirea este mai mult decât un simplu sentiment. Devine ceva palpabil, și din păcate, sau din fericire, pentru că frumusețea stă uneori în mister, nu se poate explica.
(Și citatul^-^)
We accept the love we think we deserve.
Am observat foarte mulți oameni care au uitat ce înseamnă cu adevărat iubirea, sau care poate nu au înțeles niciodată, situație și mai gravă de altfel. Chiar cred că lucrurile ar trebui tratate mult mai serios, pentru că momentan, ne zbatem între mediocritate, în cel mai bun caz, și superficialitate (am vorbit mai mult despre asta aici). Sunt 100% sigură că ați întâlnit cel puțin o persoană, care să meargă îmbătată de iluzii, pe o cărare pe care nu are ce căuta, și anume iubirea. Și acum probabil, cititorule, te încrunți lecturând aceste lucruri. Nu toți merită iubire? Ba da, de altfel, ar fi cam singurul lucru care ne este menit tuturor și în mod ironic, lucrul pe care îl abordăm cel mai greșit. Oamenii aleargă după o idee a iubirii, o idee pe care nici măcar ei nu o cunosc, însă nu poți fugi după infinit fără să înțelegi ce e acesta, pentru că poate fi atât paradis cât și infern. Nu este suficient să îți dorești acel tip de iubire perfectă: mentală, sufletească și trupească în același timp, pentru că faptele sunt cele care contează de fapt. Am putea spune chiar că viața a fost făcută de filozofi, însă trăită de oameni caracterizați de pragmatism și realism, deci a spera nu e de ajuns, deși e un pas înainte.
Am observat în ultimul timp o misconcepție legată de acest sentiment unic: oamenii pornesc cu ideea că „merge și așa”, sau „nu are sens să plănuim”, „DACĂ vom mai fi împreună”. Îmi pare rău să vă anunț însă aceea nu este iubirea. Dragostea poate genera vulnerabilități sau chiar slăbiciuni uneori, însă nu trebuie să existe incertitudini, pentru că un sentiment atât de înălțător nu poate să te facă să te simți nesigur. Nu este ceva perfect, însă este ceva pur. Mai mult decât atât, mai mulți și mai mulți tineri caută relații doar pentru că e „cool” să fii într-o relație, iubirea a devenit ceva uzual, dar neînțeles. Ne jucăm cu focul fără să știm că arde. Ne apropiem de haos cu zâmbetul pe buze, însă nu suntem de fapt decât niște barbari ce pângăresc sacralitatea unui sentiment inefabil.
Majoritatea (pentru că există și excepții, bineînțeles), aleg să se complacă într-un uragan de stări și sentimente pe care nu le controlează și nu le ating. Un „Te iubesc” nu mai e, în societatea actuală, o declarație a unei profunde frământări interioare, sunt doar cuvinte, atunci când sunt rostite doar de dragul de a fi spuse, atunci când sunt adresate oricui, oricând și în orice împrejurare. Uitați un exemplu: „Iubesc cartofii prăjiți!”. Ce valoarea mai au aceste cuvinte adresate unei persoane cu adevărat speciale pentru noi, după o astfel de remarcă? Niciuna, poate doar de simplă remarcă, la fel ca cea de mai sus. Nimic în plus, nimic în minus. Aceasta este, cred eu, și diferența în engleză dintre „I love you” și ”Love you”.
Un alt lucru care a dus la crearea acestui articol (plin de metafore), a fost și modul în care sunt percepute relațiile sexuale. Într-adevăr, sunt ceva natural, însă noi, suntem mai mult decât niște instincte, niște hormoni umblători. Nu vă gândiți acum că sunt genul de persoană care afirmă cu stoicism, din spatele unei lozinci precum: „Spuneți nu relațiilor sexuale înainte de căsătorie!”. Sub nici o formă, fiecare are dreptul să facă ce vrea cu corpul său, însă, având în vedere că ne batem cu pumnii în piept în fiecare zi că suntem rasa superioară, singura dotată cu rațiune, cred că am putea să înțelegem și că unele lucruri ar trebui făcute sub paravanul unui sentiment, și nu al unui instinct primar ce nu ne deosebește absolut deloc de necuvântătoare.
De asemenea, am remarcat că există foarte multe persoane, care pur și simplu așteaptă totul de-a gata, însă iubirea nu e ceva ce se servește la împinge tava. Nu poți iubi pe cineva dacă nu te iubești mai întâi pe tine (ideea aceasta este luată din scrierea „Despre limite” de Gabriel Liiceanu). Iar acum să explic puțin. Pentru a putea oferi cuiva o iubire sinceră, ce tinde la perfecțiune (pentru că perfecțiunea în sine, nu există, este doar un ideal creat de om), trebuie să înțelegi mecanismul, reacția în sine. Lucrurile sunt complicate și dacă nu te iubești pe tine însuți mai întâi, nu-l vei putea crede niciodată pe cel de lângă tine când îți spune ce simte pentru tine, dacă tu, ca individ, nu te simți vrednic și capabil de a fi iubit, ei bine, este imposibil să fii, pentru că totul va duce la nesiguranță. Mai mult, este necesară o implicare, pentru că iubirea în sine, înseamnă dedicare, și evoluție, un alt aspect pe care tot mai puțini ajung să-l înțeleagă. Iubirea este o formă de evoluție, iar dacă persoana de lângă tine nu te ajută să devii mai bun, ei bine nu e persoana.
Am auzit de asemenea și că iubirea nu trebuie să fie reciprocă, pentru a fi iubire. Da și nu. Este o formă de iubire. Gândiți-vă la acele clasificări și subclasificări la biologie, de exemplu. Fac parte din întreg, însă nu o să formeze niciodată ceva concret și complet. Va fi doar ceva vag. Un pod peste o prăpastie, într-o ceață densă. Poți doar să speri că următoarea dată nu vei călca în gol și nu te vei afunda în abis. Realitatea este că te vei afunda oricum. Este un drum a cărui dale se vor termina înainte să ajungă pe partea cealaltă. Nu se creează o legătură, ci doar iluzia unui pod. O imagine virtuală ce nu e în corelație cu libertatea, așa cum ar trebui să fie.
Eu cred că iubirea este mai mult decât un simplu sentiment. Devine ceva palpabil, și din păcate, sau din fericire, pentru că frumusețea stă uneori în mister, nu se poate explica.
(Și citatul^-^)
We accept the love we think we deserve.
Comentarii
Trimiteți un comentariu