The Universe Painted in Thoughts

Această postare, trebuia să abordeze un subiect despre oameni minunați și fascinanți pe care i-am întâlnit, însă evenimentele din ultimul timp, necesită o amânare a acestui subiect. Știți cu toții despre ce s-a întâmplat, cazul Alexandrei (voi lăsa totuși un link, în cazul în care există persoane care încă nu știu despre ce este vorba, puțin probabil). Personal, găsesc totul revoltător și sunt deosebit de dezamăgită de modul de abordare al forțelor de ordine în cazul acestei fete. Corupția a ajuns la cote inimaginabile. Din start, această fată a fost văzută ca o persoană de năravuri ușoare, chiar de către oamenii care ar fi trebuit să-i asigure siguranța. Când tatăl acesteia a mers la poliție pentru a declara dispariția fiicei sale, distrus și nemaipomenit de îngrijorat, răspunsul pe care l-a primit a fost acesta: „Băi, dar tu nu știi cum e cu fetele astea de 15 ani? Hai, băi, că vine mâine acasă. Pe bune, o zi, două! (...) Dacă cumva s-a încurcat cu vreunul, o să plătești tu pa...

Trăim într-o țară în care cea mai mare reușită a ta este să o părăsești. Suntem de altfel pe locul 2 în lume la rata de emigrări, după Siria (unde e mai mult decât evident de ce pleacă lumea). Încă nu vi se pare ceva în neregulă? Toți tinerii își doresc să plece, aș spune că e ceva greșit, însă dorința de a trăi într-un loc în care ție, ca individ, să îți fie mai bine, nu e nicidecum egoistă, așa cum ar părea, ci 100% naturală. Problema nu este că toată lumea își dorește să plece, problema este „de ce toți vor să facă asta?”. Ei bine, nu mă voi apuca acum să dezbat politică aici, deci îmi voi spune sincer părerea. Suntem dezorganizați. Ca persoane, ca societate, ca țară în sine și suntem guvernați de o serie de analfabeți funcționali care nu fac decât să încurajeze perpetuarea acestei categorii sociale, cât și a unor nonvalori ridicate la rangul de vedete (indirect bineînțeles). Ce încerc să spun este că se dorește să fim o țară (și îmi pare rău că sună atât de dur) de proști, pen...

Lumea folosește acest verb în prostie, și mi se pare foarte greșit. Cuvintele au semnificație, au profunzime și adâncime, iar dacă aruncăm cu ele oricând și oricum, ei bine, își pierd aceste calități. Iubirea în sine, pentru că vorbim îndeosebi de verbul „a iubi”, este ceva extrem de intim și complex, iar când mă uit în jur, parcă tot ce ține de acest simbol al efemerității și eternității, devine fad. Am observat foarte mulți oameni care au uitat ce înseamnă cu adevărat iubirea, sau care poate nu au înțeles niciodată, situație și mai gravă de altfel. Chiar cred că lucrurile ar trebui tratate mult mai serios, pentru că momentan, ne zbatem între mediocritate, în cel mai bun caz, și superficialitate (am vorbit mai mult despre asta aici ). Sunt 100% sigură că ați întâlnit cel puțin o persoană, care să meargă îmbătată de iluzii, pe o cărare pe care nu are ce căuta, și anume iubirea. Și acum probabil, cititorule, te încrunți lecturând aceste lucruri. Nu toți merită iubire? Ba da, de alt...

Sunt aproape sigură că ați întâlnit cu toții oameni superficiali, acel tip de oameni cărora le arăți un tablou, iar ei văd doar rama, oameni care sunt atât de superficiali încât devine frustrant. Și până la urmă ce este această superficialitate, nu? Sinceră să fiu, nu cunosc o explicație clară, însă voi încerca să explic lucrurile așa cum le înțeleg eu: superficialitatea nu este nimic altceva decât acea preocupare exagerată de niște lucruri fără valoare, este o stare ce sincer mă trimite cu gândul la zombie. Oricât de nedrepte ar fi lucrurile uneori, cât de meschine și urâte, chiar cred că viața este formată și din acele lucruri care îi dau cu adevărat valoare: sentimente și detalii. Multe persoane definesc viața ca fiind o înșiruire de evenimente, plăcute sau mai puțin plăcute, însă în esență, acești oameni văd viața doar ca pe un lanț de x-uri și y-uri care se întâmplă pentru că așa TREBUIE (abordare foarte greșită după mine, dar am scris despre asta acum ceva vreme), lucruri că...

În ultimul timp am petrecut mult timp la școală... Mai mult decât era așteptat și mai mult decât aș fi sperat... 10 ore, 12 ore, chiar 13 ore... Știu, pare extrem de mult, însă sincer, nu am simțit cum au trecut orele astea. Am fost învoită de la orele de curs, și ore în șir am stat în fața calculatorului și am programat și în mod surprinzător, am realizat că acest lucru chiar nu mă plictisește și ma face fericită. Este mai mult decât fascinant să observi cum, sub nici o formă nu te plictisești de ceea ce îți place cu adevărat, însă această activitate (despre care puteți afla mai multe aici ) care poate părea în exces, dar care mi-a plăcut extrem de mult, m-a făcut atât să conștientizez anumite lucruri benefice pentru mine și viitorul meu, cât și să realizez un lucru deosebit de important: nu te plictisești făcând ceea ce îți place, și totodată, nu te obosește. După ore în șir de stat la școală, însă făcând ceea ce știam că mă va ajuta cu adevărat în domeniul pe care îmi doresc să-l al...

Multe persoane spun că un prieten este un om care te înțelege, te ajută, te acceptă așa cum ești și își petrece o parte din timp cu tine, însă eu cred ca lucrurile nu se rezumă doar la atât. Prietenii sunt persoane care apar și dispar din viața noastră, bineînțeles, cu un motiv, însă nu cred că toți înțeleg că cel care îți va fi prieten pe veci și de care, orice s-ar întâmpla, nu te poți distanța, este doar un mic ghem de blăniță, care te gâdilă când plângi, care te face zilnic să râzi și care, deși nu îți poate vorbi, te iubește necondiționat. Poza de mai sus vă face cel mai probabil să vă dați seama exact de continuarea acestui articol, ce se întâmplă când totuși și acest prieten pufos te părăsește? Ei bine, nu știu răspunsul la această întrebare, pentru că personal, încă nu am reușit să i-l găsesc. Mulți nu înțeleg de fapt ce înseamnă aceste ființe pentru unii oameni. Copilul din poza de mai sus exprimă exact sentimentul pe care îl ai în acel moment. Nu poți spune că „e câine...

Hmmm... Personal, am ajuns la concluzia că spălatul pe creier în societatea de azi este ceva atât de uzual, încât nici nu ne dăm seama cât de grav este că totul a devenit o parte din viața noastră și cât de greșit în sine. Oamenii ajung să nu-și mai formeze propriile idei (e posibil să mă repet cu ceva ce am spus într-un articol precedent, legat de această idee stric), ajung să vadă viața doar în „etape” clar definite de niște standarde absurde care parcă sunt menite să ne îngrădească nu doar posibilitățile, cât și gândirea, personalitatea și capacitatea de reacție. Mi se pare că sunt foarte multe persoane care au impresia că tot ce contează sunt niște false idealuri determinate doar de societatea în care trăim, grupurile în care intrăm și persoanele cu care avem contact. Într-un grup la o zi festivă ne dădeam părerea cu privire la fel și fel de subiecte legate de viață și ce înseamnă ea, moartea, cum se fac banii, viitorul în general și societatea în care trăim și am avut ocazia ...

Cred că lucrul ăsta îl spun toți cei care, ajunși la o vârstă și dezamăgiți de ceea ce se întâmplă în jurul lor, încă mai speră că copiii și nepoții lor vor trăi în acea lume ideală, pe care bunicii lor au sperat că o vor construi chiar ei, însă nu au reușit. E de apreciat speranța lor, sincer îmi plac foarte mult oamenii care încă au curajul să mai spere, e ceva deosebit să poți să faci asta și te menține tânăr, însă din păcate acest lucru nu schimbă ceva decât în sufletul tău. Lumea rămâne la fel. Oricât de mult mi-ar plăcea să umplu de bucurie orice om cu o astfel de speranță și să spun, Da! Noi suntem! Noi vom schimba tot! , din păcate nu pot. Nu suntem noi cei care vor aduce schimbarea, cum nu au fost nici părinții noștri și nu vor fi nici copiii noștri, oricât de trist ar suna. Și oricât de mult s-ar dori o schimbare, ei bine eu am ajuns la concluzia că nu, nu se poate schimba nimic, iar asta nu e doar trist, e frustrant, revoltător, e ceva ce îți roade sufletul, însă ceva ce nu ...

Nici nu mă îndoiesc că nu ați auzit cu toții despre încălzirea globală, ghețari care se topesc, temperaturi care se schimbă, ninsoare vara și plajă iarna (ați prins ideea cred), defapt cel mai probabil ați simțit și pe pielea voastră, mai mult sau mai puțin. Problema este discutată în aceeași măsură în care nu este discutată, sau am putea spune că deși este destul de discutată, nu e totuși suficient, în comparație cu multe alte teme mult mai neimportante, dar și mult mai dezbătute. Încep să cred uneori că societatea asta în care trăim, dar și oamenii, în general, sunt atât de absorbiți de lucruri minore, încât nici nu le iau în serios pe cele grave, sau poate pur și simplu, merg pe principiul că atâta timp cât nu afirmă că e adevărat, atunci, ei bine nu este, ceea ce este bineînțeles, e o prostie. Nu putem să fugim de realitate și nici să ne prefacem că nu vedem nimic, aproape e revoltător, dar cred că m-am îndepărtat de la subiect. :))) Ideea e următoarea, încălzirea globală este într...

Avem în jurul nostru fel și fel de oameni, însă, de-a lungul timpului, analizând mi-am dat seama că suntem diferiți și speciali, în aceeași măsură în care nu suntem. Fiecare persoană are acel ceva al ei care o face mai unicat, însă dacă acest lucru este valabil la toate persoanele, și ar putea fi, atunci cum poți fi special într-o lume în care cu toții sunt speciali? Mă gândeam la acest lucru și am ajuns la concluzia că totul depinde de noi „de cât de speciali” suntem. Per ansamblu, ideea e foarte simplă: atâta timp cât ești tu și nu te lași influențat, cât timp nu te iei după turmă, te menții special (dacă pot să spun așa). În secunda în care încerci să fii altcineva decât ești tu defapt, ei bine, nu devii decât o copie nereușită, oricât de dur ar suna, pentru că, să fim serioși, nimeni nu te poate imita mai bine pe tine decât o faci chiar tu. Și oricât de frumos ar suna „cu toții suntem speciali”, această ipoteză poate rămâne, în cel mai bun caz, la stadiul „cu toții am putea fi...

Tocmai m-am întors de la munte cu familia, și în această excursie am vizitat și câteva mănăstiri și am trecut efectiv pe lângă sute de biserici (și nu exagerez). Tocmai am făcut un calcul și conform  acestui site , sunt 21498 de biserici/mănăstiri etc. în țară, ceea ce înseamnă în jur de 1033 de oameni la fiecare biserică. Mie sincer mi se pare uimitor, și nu într-un sens bun. Vreau să clarific de la început că nu am absolut nimic cu nimeni care crede opusul a ce cred eu legat de tot ce voi vorbi mai jos și nu încerc să jignesc pe nimeni, e doar o părere. Acum, sărind peste numărul acestor lăcașe de cult (nu sunt unul din acei oameni care strigă „Vrem spitale nu catedrale” deci construiți sau nu în continuare, pe mine sincer nu mă afectează), mi se pare că totul este dus la extremă. Am ajuns la o astfel de concluzie, după ce în fiecare biserică/bisericuță/mănăstirică (și ce mai erau ele) în care am intrat găseai „cutia milei” peste tot. Te uitai într-un colț, boom! Cutia Milei...

Tehnologia este cea care a apropiat toată lumea și totodată cea care a îndepărtat toți oamenii. Am găsit acest citat acum ceva timp (deși nu sunt sigură că l-am preluat 100%, detalii). M-a pus sincer pe gânduri, și am ajuns la concluzia că este foarte adevărat în aceeași măsură în care nu este, pentru că totul per ansamblu, depinde de noi. Putem vorbi cu oricine de pe întreg globul, dacă avem un telefon sau un laptop și conexiune la internet, ceea ce mi se pare foarte bine. E un mare avantaj și sunt și multe altele. S-a ajuns în punctul în care tehnologie este efectiv peste tot și mi se pare foarte okey. Face parte din viața noastră, în ciuda dezavantajelor, și chiar dacă sunt mare fan scrisori, iar acum s-au demodat pentru că există metode de comunicare mult mai ușoare și rapide, îmi place ideea că poți păstra legătura cu oricine, indiferent cât de departe ar fi, dacă vrei. Internetul a devenit un refugiu pentru multe persoane și unul dintre cele mai bune lucruri pe care ni le ...