Despre false reușite și corupție
Trăim într-o țară în care cea mai mare reușită a ta este să o părăsești. Suntem de altfel pe locul 2 în lume la rata de emigrări, după Siria (unde e mai mult decât evident de ce pleacă lumea). Încă nu vi se pare ceva în neregulă? Toți tinerii își doresc să plece, aș spune că e ceva greșit, însă dorința de a trăi într-un loc în care ție, ca individ, să îți fie mai bine, nu e nicidecum egoistă, așa cum ar părea, ci 100% naturală. Problema nu este că toată lumea își dorește să plece, problema este „de ce toți vor să facă asta?”. Ei bine, nu mă voi apuca acum să dezbat politică aici, deci îmi voi spune sincer părerea.
Suntem dezorganizați. Ca persoane, ca societate, ca țară în sine și suntem guvernați de o serie de analfabeți funcționali care nu fac decât să încurajeze perpetuarea acestei categorii sociale, cât și a unor nonvalori ridicate la rangul de vedete (indirect bineînțeles). Ce încerc să spun este că se dorește să fim o țară (și îmi pare rău că sună atât de dur) de proști, pentru că aceștia sunt ușor de controlat, manipulat și furat. Vi se pare cunoscut? Mie da. S-a ajuns în punctul în care oamenii, și tinerii în general, sunt scârbiți de tot ceea ce se presupune că ar trebui să le asigure un viitor, însă cum poți pronunța acest cuvânt ce aparține utopiei, când suntem într-un regres continuu? Lucrurile sunt simple, ne înecăm în noroi de sute de ani și nimeni nu face nimic pentru asta (cu foarte mici excepții).
Am fost acum câteva zile la Castelul Cantacuzino din Bușteni. Un castel spectaculos la exterior, cu o priveliște splendidă, ce părea desprinsă dintr-un basm și totuși, era gol pe interior. Se pare că, după ce a fost terminat în 1911, proprietarul Gheorghe Cantacuzino a reușit să locuiască în el doar 2 ani, urmând ca în 1913 să moară. Familia Cantacuzino a continuat să locuiască în minunatul castel până la începerea regimului comunist în 1947, când castelul, alături de cei doi munți din împrejurimi deținuți tot de familia Cantacuzino, au fost confiscate de către stat, moment în care, aproape toți moștenitorii direcți ai lui Gheorghe Cantacuzino au emigrat în alte țări. Ioana Cantacuzino a rămas totuși în țară, ultima moștenitoare directă, și abia după 70 de ani și căderea regimului comunist a reușit să reintre în proprietatea castelului și în posesia unuia din cei doi munți. A fost înșelată de cei doi avocați ai săi, și a încasat o sumă cel puțin rușinoasă pentru măiestria și granduarea castelului, dar și pentru cele câteva zeci de hectare de pădure, care acopereau muntele. Scandalos aș spune eu. Totuși, ceea ce m-a făcut să scriu acest articol nu este nici pe departe această înșelătorie, oricum revoltătoare, ci modul în care castelul a avut de suferit în perioada comunismului. Castelul Cantacuzino a fost folosit ca spațiu al miliției (din câte îmi amintesc eu, oricum, ceva legat de stat) iar unii pereți au fost vopsiți cu până la 7 straturi de vopsea, mobila a fost furată alături de tablouri de mare valoare (semnate chiar și de Botticelli), candelabre, obiecte de decor. Absolut totul! Până și bucăți din cel mai mare candelabru din castel, care nu a putut fi luat în întregime din cauza greutății lui. Așa cum era de așteptat, lucrurile sunt cam de negăsit, deci istoria ce se ascundea în ele a dispărut și ea, din păcate. Nu știu cum vedeți voi acest lucru, dar eu cred că e strigător la cer și e de asemenea unul dintre motivele pentru care spun că suntem într-o continuă decădere. Lucrurile nu au început cu comunismul și nici cu corupția actuală. Treaba e veche, ca să zic așa.
Un exemplu foarte bun ar putea fi atitudinea unor preoți din secolele XVIII-XX, care îndemnau oamenii să doneze bani pentru construcția unor biserici noi, preoți care, așa cum îi surprind documentele istorice și literatura, erau (bineînțeles, doar unii) niște manipulatori extraordinari, care reușeau chiar să instige la ură (paradoxal, știu) și să batjocorească săteni, după liturghie, de față cu toată lumea. Ideea de „merge și așa” în care suntem conduși de niște cel mult mostre de vagă inteligență s-a perpetuat până în punctul în care, al doilea om din stat spune „membrii opoziției pe care îi reprezint” (parafrazare). Serios? Mai are rost întrebarea „de ce toți doresc să plece de aici?” ?. Eu cred că nu. Trist.
Voi da acum un alt exemplu al „gloriei” poporului român. Nu neg valorile acestei țări, dar mi se pare o ipocrizie să închidem ochii în fața tuturor acestor false câștiguri, acestor impresii de semi-reușită recunoscute doar de noi, bineînțeles. Este frumos totuși să ne lăudăm că x-ulescu este din România. Nu spunem totuși că același x-ulescu a trăit toată viața în altă țară, trecând prin alt sistem de valori, însă tatăl/bunicul/străbunicul lui era un român autentic, deci ne mândrim cu el. Da, genial, ce pot să zic? Dar să revin la exemplu, nu? Primul Război Mondial. Am ieșit glorioși? Teoretic, da. Practic, sub nici o formă. Pe lângă faptul că s-au încălcat niște valori etice când am atacat Austria (existau relații de rudenie între familia regală din România și cea din Austria) nu am reușit nici măcar să ne păstrăm alianța. Am rămas singuri pe Frontul de Est și cu o zi înainte de finalizarea războiului, pe 10 noiembrie, am reintrat în război de partea câștigătorilor. Cu toate astea, „nu s-a întâlnit hoțul cu prostul” și am fost trimiși acasă de la adunarea ce îi cuprindea pe membrii alianței câștigătoare. Am dat acest exemplu nu ca să judec anumite decizii, poate nici nu cunosc suficiente informații, însă ideea este în felul următor: nu am avut o perioadă de glorie, ci cel mult suișuri vizibile și coborâșuri cel puțin substanțiale. Adevărul e crud, dar măcar surprinde realitatea.
Prin urmare, ne-am remarcat de-a lungul anilor prin corupții și clasarea în fel și fel de topuri mai mult sau mai puțin negative. Țara în schimb este superbă (sau ar fi superbă), păcat însă că e locuită. Păduri (sau ce a mai rămas din ele) pline de gunoaie, infrastructură proastă, un sistem de învățământ construit pentru premierea celui care poate să tocească cel mai mult și să gândească cel mai puțin (pentru că în asta constă viitorul, nu?) și miliarde de lei dispăruți la fel ca Elodia. Acesta e motivul pentru care toți vor să plece, pentru că în general, mergem cu ochii închiși pe o funie deasupra unei prăpăstii imense. Avem câteva alternative de a ne adapta la cerințele societății: acceptă să fii manipulat și furat sau învață să-i manipulezi și furi pe ceilalți. A fi sau a nu fi un monstru. Ne învârtim într-un glorios și splendid cerc vicios de prostie, indiferență și corupție. Nu vi se pare ceva greșit? Să mai dau un exemplu? Meeting-uri electorale unde oamenii nu știu nici măcar pe cine susțin, îmbrăcați cu tricouri cu devizii pe care nici măcar nu le înțeleg, pentru două kilograme de făină și doi litri de ulei.
Am ajuns să fiu scârbită să deschid televizorul: aceleași scandaluri politice și promisiuni false, aceleași probleme legate de învățământ sau violență domestică și nu numai, aceleași condiții de 5 stele în pușcării când copiii mor de foame și legi date cu dedicații, aceleași probleme veșnic precizate, dar niciodată rezolvate, violatori eliberați care au comis din nou aceeași faptă și eliberați pentru „bună purtare” și 10 poezii scrise, oameni care chinuie animale (cel mai recent exemplu cu puiul de urs - niște cretini, așa ca paranteză), care până acum trebuiau să fie în arest preventiv cel puțin, dar care vor fi eliberați plătind o sumă modică, echivalentul a două tăvițe de mici și trei peturi de bere și care, supărați de discomfortul creat, vor găsi un alt animăluț neajutorat pe care să se răzbune, dar pe care (pentru că au învățat din greșeli) nu îl vor mai posta pe Facebook. Felicitări!
Și ca să adaug, Cetatea de pe Straja, Brașov. Părăsită de trei ani, pentru că este în litigiu, timp în care bineînțeles, neîngrijită și nepăstrată corespunzător, începe să se strice. Cui îi pasă că acolo se ascund aproape 500 de ani de istorie? Nimănui. Niște ruine pe care au început să apară graffiti-uri, a cărei tencuială a căzut de mult și care pare să fie asaltată de ierburi și mărăcini, vrând parcă să o ascundă de rușinea în fața căreia este pusă. Ce a rămas acolo? Un semn de „acces interzis” și un paznic cu chef de vorbă, ce povestea trist cum crește iarba de doi metri în interiorul cetății, care, așa cum era de așteptat, nu se poate vizita. Pe scurt, niște ruine, niște pietre cu semnificație, o clădire mai rezistentă decât orice construcție actuală făcută de mântuială (de menționat drumurile peticite de, ei bine, peste tot, autostrăzi, drumuri naționale, orice). Suntem de fapt o ruină cu totul. Păcat că am eșuat pe toate planurile și ne învârtim în jurul unor clișee ce dau impresia unei democrații și a unei lumi „cizilizate”. O impresie numai. Cultivăm flori și suntem pe cale să le mirosim de la rădăcină. Măcar pe direcția asta ne îndreptăm încrezători și plini de speranța vieții de apoi (cel mai probabil).
Probabil într-un final, indiferența ne va ucide pe toți... (în acest articol nu doresc să ofensez pe nimeni, ci doar îmi spun părerea mea. O zi faină!)
(Și citatul)
Indifference will always find an excuse.
Suntem dezorganizați. Ca persoane, ca societate, ca țară în sine și suntem guvernați de o serie de analfabeți funcționali care nu fac decât să încurajeze perpetuarea acestei categorii sociale, cât și a unor nonvalori ridicate la rangul de vedete (indirect bineînțeles). Ce încerc să spun este că se dorește să fim o țară (și îmi pare rău că sună atât de dur) de proști, pentru că aceștia sunt ușor de controlat, manipulat și furat. Vi se pare cunoscut? Mie da. S-a ajuns în punctul în care oamenii, și tinerii în general, sunt scârbiți de tot ceea ce se presupune că ar trebui să le asigure un viitor, însă cum poți pronunța acest cuvânt ce aparține utopiei, când suntem într-un regres continuu? Lucrurile sunt simple, ne înecăm în noroi de sute de ani și nimeni nu face nimic pentru asta (cu foarte mici excepții).
Am fost acum câteva zile la Castelul Cantacuzino din Bușteni. Un castel spectaculos la exterior, cu o priveliște splendidă, ce părea desprinsă dintr-un basm și totuși, era gol pe interior. Se pare că, după ce a fost terminat în 1911, proprietarul Gheorghe Cantacuzino a reușit să locuiască în el doar 2 ani, urmând ca în 1913 să moară. Familia Cantacuzino a continuat să locuiască în minunatul castel până la începerea regimului comunist în 1947, când castelul, alături de cei doi munți din împrejurimi deținuți tot de familia Cantacuzino, au fost confiscate de către stat, moment în care, aproape toți moștenitorii direcți ai lui Gheorghe Cantacuzino au emigrat în alte țări. Ioana Cantacuzino a rămas totuși în țară, ultima moștenitoare directă, și abia după 70 de ani și căderea regimului comunist a reușit să reintre în proprietatea castelului și în posesia unuia din cei doi munți. A fost înșelată de cei doi avocați ai săi, și a încasat o sumă cel puțin rușinoasă pentru măiestria și granduarea castelului, dar și pentru cele câteva zeci de hectare de pădure, care acopereau muntele. Scandalos aș spune eu. Totuși, ceea ce m-a făcut să scriu acest articol nu este nici pe departe această înșelătorie, oricum revoltătoare, ci modul în care castelul a avut de suferit în perioada comunismului. Castelul Cantacuzino a fost folosit ca spațiu al miliției (din câte îmi amintesc eu, oricum, ceva legat de stat) iar unii pereți au fost vopsiți cu până la 7 straturi de vopsea, mobila a fost furată alături de tablouri de mare valoare (semnate chiar și de Botticelli), candelabre, obiecte de decor. Absolut totul! Până și bucăți din cel mai mare candelabru din castel, care nu a putut fi luat în întregime din cauza greutății lui. Așa cum era de așteptat, lucrurile sunt cam de negăsit, deci istoria ce se ascundea în ele a dispărut și ea, din păcate. Nu știu cum vedeți voi acest lucru, dar eu cred că e strigător la cer și e de asemenea unul dintre motivele pentru care spun că suntem într-o continuă decădere. Lucrurile nu au început cu comunismul și nici cu corupția actuală. Treaba e veche, ca să zic așa.
Un exemplu foarte bun ar putea fi atitudinea unor preoți din secolele XVIII-XX, care îndemnau oamenii să doneze bani pentru construcția unor biserici noi, preoți care, așa cum îi surprind documentele istorice și literatura, erau (bineînțeles, doar unii) niște manipulatori extraordinari, care reușeau chiar să instige la ură (paradoxal, știu) și să batjocorească săteni, după liturghie, de față cu toată lumea. Ideea de „merge și așa” în care suntem conduși de niște cel mult mostre de vagă inteligență s-a perpetuat până în punctul în care, al doilea om din stat spune „membrii opoziției pe care îi reprezint” (parafrazare). Serios? Mai are rost întrebarea „de ce toți doresc să plece de aici?” ?. Eu cred că nu. Trist.
Voi da acum un alt exemplu al „gloriei” poporului român. Nu neg valorile acestei țări, dar mi se pare o ipocrizie să închidem ochii în fața tuturor acestor false câștiguri, acestor impresii de semi-reușită recunoscute doar de noi, bineînțeles. Este frumos totuși să ne lăudăm că x-ulescu este din România. Nu spunem totuși că același x-ulescu a trăit toată viața în altă țară, trecând prin alt sistem de valori, însă tatăl/bunicul/străbunicul lui era un român autentic, deci ne mândrim cu el. Da, genial, ce pot să zic? Dar să revin la exemplu, nu? Primul Război Mondial. Am ieșit glorioși? Teoretic, da. Practic, sub nici o formă. Pe lângă faptul că s-au încălcat niște valori etice când am atacat Austria (existau relații de rudenie între familia regală din România și cea din Austria) nu am reușit nici măcar să ne păstrăm alianța. Am rămas singuri pe Frontul de Est și cu o zi înainte de finalizarea războiului, pe 10 noiembrie, am reintrat în război de partea câștigătorilor. Cu toate astea, „nu s-a întâlnit hoțul cu prostul” și am fost trimiși acasă de la adunarea ce îi cuprindea pe membrii alianței câștigătoare. Am dat acest exemplu nu ca să judec anumite decizii, poate nici nu cunosc suficiente informații, însă ideea este în felul următor: nu am avut o perioadă de glorie, ci cel mult suișuri vizibile și coborâșuri cel puțin substanțiale. Adevărul e crud, dar măcar surprinde realitatea.
Prin urmare, ne-am remarcat de-a lungul anilor prin corupții și clasarea în fel și fel de topuri mai mult sau mai puțin negative. Țara în schimb este superbă (sau ar fi superbă), păcat însă că e locuită. Păduri (sau ce a mai rămas din ele) pline de gunoaie, infrastructură proastă, un sistem de învățământ construit pentru premierea celui care poate să tocească cel mai mult și să gândească cel mai puțin (pentru că în asta constă viitorul, nu?) și miliarde de lei dispăruți la fel ca Elodia. Acesta e motivul pentru care toți vor să plece, pentru că în general, mergem cu ochii închiși pe o funie deasupra unei prăpăstii imense. Avem câteva alternative de a ne adapta la cerințele societății: acceptă să fii manipulat și furat sau învață să-i manipulezi și furi pe ceilalți. A fi sau a nu fi un monstru. Ne învârtim într-un glorios și splendid cerc vicios de prostie, indiferență și corupție. Nu vi se pare ceva greșit? Să mai dau un exemplu? Meeting-uri electorale unde oamenii nu știu nici măcar pe cine susțin, îmbrăcați cu tricouri cu devizii pe care nici măcar nu le înțeleg, pentru două kilograme de făină și doi litri de ulei.
Și ca să adaug, Cetatea de pe Straja, Brașov. Părăsită de trei ani, pentru că este în litigiu, timp în care bineînțeles, neîngrijită și nepăstrată corespunzător, începe să se strice. Cui îi pasă că acolo se ascund aproape 500 de ani de istorie? Nimănui. Niște ruine pe care au început să apară graffiti-uri, a cărei tencuială a căzut de mult și care pare să fie asaltată de ierburi și mărăcini, vrând parcă să o ascundă de rușinea în fața căreia este pusă. Ce a rămas acolo? Un semn de „acces interzis” și un paznic cu chef de vorbă, ce povestea trist cum crește iarba de doi metri în interiorul cetății, care, așa cum era de așteptat, nu se poate vizita. Pe scurt, niște ruine, niște pietre cu semnificație, o clădire mai rezistentă decât orice construcție actuală făcută de mântuială (de menționat drumurile peticite de, ei bine, peste tot, autostrăzi, drumuri naționale, orice). Suntem de fapt o ruină cu totul. Păcat că am eșuat pe toate planurile și ne învârtim în jurul unor clișee ce dau impresia unei democrații și a unei lumi „cizilizate”. O impresie numai. Cultivăm flori și suntem pe cale să le mirosim de la rădăcină. Măcar pe direcția asta ne îndreptăm încrezători și plini de speranța vieții de apoi (cel mai probabil).
Probabil într-un final, indiferența ne va ucide pe toți... (în acest articol nu doresc să ofensez pe nimeni, ci doar îmi spun părerea mea. O zi faină!)
(Și citatul)
Indifference will always find an excuse.
Comentarii
Trimiteți un comentariu