The Universe Painted in Thoughts

Timpule ce repede treci... O să încep cu un exemplu concret: nu am mai scris pe blog din iulie-august, adică efectiv de aproape 5 luni și sincer, nici nu simt că ar fi trecut mai mult de câteva zile, ceea ce pare sincer extrem de ciudat. Am pierdut un ceas și timpul a înghețat de tot... Nu mai avem limite, bariere și nici rațiune. Și e ciudat... Pentru că efectiv analizând cu atenție am realizat că de fapt timpul nu a stat pe loc și nici eu nu am stat. Timpul a trecut, s-a dus... și m-a schimbat, transformat și maturizat și eu de abia am avut timp să realizez cât a trecut... Dar a trecut. Obișnuiam să cred că timpul e o problemă, că e unul dintre cei mai mari dușmani ai mei, că parcă face totul împotriva mea, că nu ține cu mine, iar eu nu făceam decât să acuz trecerea timpului de ceea ce nu aveam timp eu să fac. Per ansamblu, e o prostie. Mi-a luat ceva să realizez, dar problema e la noi de fapt, nu timpul e problema. Timpul curge și e relativ, noi, în schimb, suntem ceva mai mu...

Timpul e ceva special, și spun asta, pentru că nu se mai întoarce niciodată. Acum este un moment unic și de neînlocuit, și din păcate, momentul în care voi citiți acest „acum” ce pare gravat pentru eternitate pe hârtie (virtuală), este de fapt, la fel de efemer ca momentul în sine. El reprezintă trecut chiar și pentru mine, la câteva rânduri distanță. Este complicat și complex, este real și trist și mai presus de toate, este ceva ce nu putem controla: Timpul. Lucrurile par aproape întotdeauna sub control, totul pare o înșiruire de momente fără sfârșit pe care am putea parcă să le trăim la infinit, când realitatea este altfel. Acum nu este decât un cuvânt, pentru că în momentul în care îl rostim, deja își pierde sensul și reprezintă ceva trecut. Oricât de frumoasă ar părea ideea unei lumi eterne, ei bine, este doar o idee: este creația unei minți tinere și visătoare sau a uneia peste care a trecut prea multă vreme și peste care se adăpostesc acum norii temererii de necunoscut: moar...

Sincer, m-am întrebat asta adesea, deși am primit și am găsit de-a lungul timpului multe răspunsuri mai mult sau mai puțin satisfăcătoare.  Un nor molecular face în interiorul său globule, care se transformă în protostele, iar mai apoi în stele (conform apropotv.ro ), cam aceasta ar fi cea mai simplă și concentrată explicație științifică pe care am găsit-o, iar eu ador acest tip de, să le numim, „definiții”, însă ce îmi place cel mai mult la ele este că îți lasă loc de o interpretare proprie dincolo de științific, dar care nu încalcă (teoretic) nici un principiu. Bineînțeles, punând această întrebare am primit adesea și clasicul răspuns „Dumnezeu le-a creat odată cu restul lumii”, în acea ordine bine cunoscută (sau nu). Probabil cum vă așteptați deja ( vezi aici  un articol în care mi-am expus părerea despre lucruri asemănătoare), nu, nu sunt de acord cu această afirmație pentru că mi se pare imposibil ca un cineva sau un ceva să pocnească din degete și au *boom!* au apăr...

Hmmm... Eu cred că oamenii își pun mereu întrebarea asta, sau îmi place să cred că majoritatea fac asta, pentru că dacă și-o pun este clar că au câteva îndoieli, ceea ce este un semn că ei măcar încearcă să gândească. Acum, bineînțeles că toți au o părere bună despre propria persoană, ceea ce nu este rău, însă cred că, spre deosebire de bine și rău, chiar și timp și spațiu, inteligența nu e ceva relativ. Scriind acest articol, nu încerc să afirm ceva despre nimeni, inclusiv persoana mea, fiecare este liber să creadă ce vrea el să creadă, să-și exprime opinia, și exact asta fac și eu acum. Dar până la urmă ce este inteligența? O să vă scutesc de această dată de definiția științifică și o să atașez un link aici pentru cei interesați. Eu cred că totul depinde de modul în care privim lumea din jurul nostru, de modul în care reușim să ne formăm niște păreri proprii, de modul în care ne raportăm la ceilalți oameni, dar și de cum reacționăm la diferite situații cheie, de cum facem de...

Avem în jurul nostru fel și fel de oameni, însă, de-a lungul timpului, analizând mi-am dat seama că suntem diferiți și speciali, în aceeași măsură în care nu suntem. Fiecare persoană are acel ceva al ei care o face mai unicat, însă dacă acest lucru este valabil la toate persoanele, și ar putea fi, atunci cum poți fi special într-o lume în care cu toții sunt speciali? Mă gândeam la acest lucru și am ajuns la concluzia că totul depinde de noi „de cât de speciali” suntem. Per ansamblu, ideea e foarte simplă: atâta timp cât ești tu și nu te lași influențat, cât timp nu te iei după turmă, te menții special (dacă pot să spun așa). În secunda în care încerci să fii altcineva decât ești tu defapt, ei bine, nu devii decât o copie nereușită, oricât de dur ar suna, pentru că, să fim serioși, nimeni nu te poate imita mai bine pe tine decât o faci chiar tu. Și oricât de frumos ar suna „cu toții suntem speciali”, această ipoteză poate rămâne, în cel mai bun caz, la stadiul „cu toții am putea fi...

Există pentru această întrebare sute de răspunsuri, mai mult sau mai puțin pozitive și probabil această întrebare se profilează prin mintea fiecărui om la un moment dat în viață, și adolescent fiind, sunt sigură că fiecare dintre noi s-a gândit măcar o dată care e scopul lui în acest univers, gigantic, necunoscut și care de multe ori pare să fie un vârtej în care suntem prinși cu prea multă brutalitate. Nu m-am gândit la asta decât în momentele în care mă chinuiam din răsputeri să găsesc răspunsuri cu privire la cum funcționează totul, la cum totul în jur e un ocean de necunoscut, iar fiecare val e o nouă întrebare fără un răspuns concret. Și bineînțeles, nu am găsit un răspuns exact, însă în ciuda a ce ar spune oricine, consider că viața are sens. De ce? În primul rând suntem aici. Nu știu de ce, de când și pentru cât timp, dar cred că suntem doar pioni meniți să distrugă planeta ca apoi totul să o ia de la început (dar nu ăsta e sensul), însă suntem foarte mulți și mi se pare ...

Cu toții avem vise, de tot felul, cu ochii deschiși, cu ochii închiși. Într-un fel, am putea spune că totul depinde de aceste vise. Suntem într-o continuă fugă toată viața după anumite idealuri, iar zilnic, inconștient, fugim după acele vise de noapte. Așteptăm să mergem la culcare, și dacă somnul nu a devenit o pasiune, atunci îi găsim un scop odată cu visele ce apar sau nu, în ciuda faptului că acestea nu sunt echivalentul unui somn liniștit, oricât de frumoase ar fi ele defapt.  Ce înseamnă visele per ansamblu? Ei bine, visele sunt o formă de imaginație involuntară cu conținut de material inconștient și experiență subconștientă constând dintr-o succesiune de imagini, sunete, idei, emoții și alte senzații care apar, de obicei, în timpul somnului, dar mai ales în cazul tipului de somn în care ochii se mișcă (conform  Wikipedia ). Totuși visele sunt ceva ce așteptăm sau ceva ce ne chinuie, ce ne fac confuzi, ne sperie sau ne fac să ne uităm peste umăr de fiecare dată cân...

Așa cum am spus în articolul  Cum am arăta dacă nu am avea trup? , consider că există o legătură foarte strânsă între ceea ce înseamnă aceste 3 componente, mintea, sufletul și trupul. Conform anumitor cercetări și asocieri ce s-au creat, precum ideea că apa a apărut mai întâi și definiția cuvântului „suflet” în Grecia Antica (mai multe informații strict despre asta în articolul menționat mai sus), eu chiar cred că totul se leagă, extrem de profund. M-am tot chinuit să găsesc o explicație care să nu fie exagerat de ambiguă, pentru că în sine totul e foarte vag și nu cred că există cineva care să fi găsit demonstrația sau teoria 100% corectă. În fond, toate sunt opinii, mai mult sau mai puțin asemănătoare, care sunt corecte în aceeași măsură în care sunt și greșite, deci orice ar putea fi posibil. Cred că mintea, sufletul și trupul sunt componente separate, în ciuda faptului că din acestea 3, doar trupul este material. Am putea spune că mintea ar fi echivalentul creierului, iar suf...

Să presupunem că oamenii nu ar avea corp, însă nu ar fi nici morți, nici un fel de spirite sau orice altceva legat de paranormal (nu vă imaginați acum acel tip de fantomă ca în „Casper”-imagine mai jos). Stăteam și mă gândeam. Trupul este per ansamblu o carcasă pentru ceea ce suntem noi defapt, asta bineînțeles odată ce reușim să depășim acele bariere impuse de societate și de ce zice lumea?  (poate o să scriu ceva și despre asta la un moment dat). Bineînțeles, ființa umană (nu că celelalte animale nu ar fi), este mult mai complexă decât o adunătură de mușchi și vase de sânge legate între ele care ne permit să ne mișcăm și să supraviețuim. Ideea e că, pe lângă corp, eu cred că există încă două componente, minte și suflet (aici se poate face o asociere inimă-suflet, minte-creier, este cam cea mai frecventă, însă prefer să privesc aceste două noțiuni ca elemente separate de orice înseamnă materie, ceva abstract, la un nivel mai înalt). Marilyn Manson are câteva referințe de acest fel...

Cred că asta e o întrebare pe care ne-am pus-o cu toții la un moment dat (iar dacă nu, acum e momentul să vi-o puneți). Am auzit destul de multe persoane spunând că preferă să nu se gândească la asta din diverse motive precum: ce-o fi o fi , frica sau pur și simplu schimbau subiectul când întrebam simplu de ce? , însă eu cred că nu ar trebui să ne ferim de asta, până la urmă e ceva care o să ni se întâmple tuturor. Bineînțeles, există o mulțime de teorii: reîncarnare, Raiul și Iadul, bântuitul sau pur și simplu un nimic, iar eu cred că toate ar fi valide (atâta timp cât nu se dovedește contrariul cine sunt eu să spun că nu e așa), exceptând-o pe ultima, dar totuși, ce se întâmplă? Îmi este imposibil să cred că odată ce mori și ești îngropat la doi metri sub pământ (idee cu care nu sunt de acord, dar o să dezvolt într-o postare separată altă dată) sau incinerat, și odată ce nu mai ești conștient fizic de tine, dispari pur și simplu. Așa viața nu ar mai avea nici un scop dacă efe...