Ce înseamnă inteligența?

Hmmm... Eu cred că oamenii își pun mereu întrebarea asta, sau îmi place să cred că majoritatea fac asta, pentru că dacă și-o pun este clar că au câteva îndoieli, ceea ce este un semn că ei măcar încearcă să gândească. Acum, bineînțeles că toți au o părere bună despre propria persoană, ceea ce nu este rău, însă cred că, spre deosebire de bine și rău, chiar și timp și spațiu, inteligența nu e ceva relativ. Scriind acest articol, nu încerc să afirm ceva despre nimeni, inclusiv persoana mea, fiecare este liber să creadă ce vrea el să creadă, să-și exprime opinia, și exact asta fac și eu acum.

Dar până la urmă ce este inteligența? O să vă scutesc de această dată de definiția științifică și o să atașez un link aici pentru cei interesați. Eu cred că totul depinde de modul în care privim lumea din jurul nostru, de modul în care reușim să ne formăm niște păreri proprii, de modul în care ne raportăm la ceilalți oameni, dar și de cum reacționăm la diferite situații cheie, de cum facem defapt parte din această conglomerare de răutăți, lacrimi, persoane false și ipocrite și arareori încărcată și de adevăr, frumos și zâmbete, conglomerare ce poartă numele de viață. Mi se pare de-a dreptul revoltător cum se desfășoară totul per ansamblu. E atât de dezorganizat, de haotic și de lipsit de profunzime, atât de efemer și de fragil încât devine copleșitor. Majoritatea preferă să treacă prin viață ca pe un pod fragil deasupra unei prăpăstii și sunt extrem de fericiți și se consideră foarte inteligenți că au descoperit acel podeț, însă nu află niciodată, că în acea prăpastie este reala frumusețe și esența vieții, cu lucruri pe care poți să le vezi, să le simți și să le înveți. De sus se văd ceață și nori, iar oamenii trec temători și uitându-se cu spaimă în jos, dar mândrii de ei că reușesc, iar pe jos, pe un drum complicat, anevoios și lung e defapt ceea ce contează. Ce încerc să spun este că deși inteligența nu este ceva relativ, este ceva înșelător. Nu știi niciodată cât de puține știi până nu îți este demonstrat contrariul. Tu poți fi foarte prost și să trăiești fericit considerându-te cel mai inteligent, doar pentru că ți se pare că ai atins un maxim, care defapt nu există, e doar o imagine obturată de un fals succes, deci o impresie. Nimeni nu este inteligent 100% și niciodată nu va fi, iar inteligența nu va depinde de anumite capacități pe care le ai sau le dobândești, de anumite calificative pe care le primești sau de anumite păreri ale alor persoane, la fel de primitive ca tine la origine. 

Inteligența este legată de ce alegeri facem, de cum preferăm să trăim, de condiția acceptării unor idei preconcepute, valori definite de alții și norme în care trebuie să te încadrezi doar pentru că cineva consideră că asta e bine defapt, când binele și răul nu sunt decât iluzii, sunt relative. Dar acum să nu înțelegeți că inteligența este o alegere, inteligența este despre alegeri, este creată de alegeri și se bazează pe idei, însă nu este o idee și nici o alegere. Este rezultatul modului în care tu, ca individ, reușești să te raportezi la lume, climaxul personalității tale, este modul în care reușești să conștientizezi nevoile tale și pe ale celorlalți, este demnitatea asumării acelor idei care stau la baza formării sale, este curajul de a-ți expune părerile și de a înfrunta consecințele acestei manifestări. Să luăm un exemplu simplu: nu putem spune că un bilețel doar cu destinatar, care vorbește în numele unei mase întregi de oameni despre o nemulțumire și frustrare proprie, care are o cerință ce atacă sub un fals pretext, este o dovadă de inteligență. Dincolo de păreri și opinii, care pot fi considerate toate corecte și greșite în același timp în funcție de public, eu cred că demnitatea asumării este prima caracteristică a inteligenței. Să poți să spui ceva cuiva pentru că asta crezi, să îți asumi că tu crezi acel lucru, că nu știi dacă toți sunt de acord cu tine, însă totuși să îți susții argumentul. Am ajuns la concluzia că trăim într-o lume acerbă, unde fiecare este doar pentru el, unde se ajunge într-o funcție și unde se câștigă un statut doar pe baza unor hârtii și calificative, unde tot ce contează este propriul interes, unde etica și morala sunt componentele unui univers utopic, unde toți încearcă să supraviețuiască fără să trăiască cu adevărat. Ne târâm între două etape clare: nașterea și moartea, iar ce este între ele este doar ceva ce nimeni nu înțelege, ceva ce așteptăm să treacă, ceva ce nu știm cum să controlăm, un spațiu unde nu suntem decât niște pești pe uscat, un timp în care nimic nu e clar, în care tic-tac-ul ceasului este ceva ce nici măcar nu auzim. Suntem legați la ochi, fără să auzim nimic și puși să ne luptăm și să reușim să rămânem noi. Prea puțini își dau seama că prima etapă este să își dea eșarfa de la ochi jos și să privească lumea, iar ceilalți se luptă pe întuneric și nici nu iau în calcul posibilitatea de a se ajuta pe ei înșiși, de a trece faptele mai întâi prin filtrul minții.

Nu știu dacă am reușit să îmi spun ideea clar, nu știu dacă am dreptate, însă momentan cred că am și mi se pare extrem de frustrant cum totul în jurul nostru este o furtună prin care noi umblăm cu umbrela în mână...

(Și nelipsitul citat^^)

I know that I'm intelligent because I know that I know nothing.