Noi și timpul - o răstălmăcire a haosului
Timpul e ceva special, și spun asta, pentru că nu se mai întoarce niciodată. Acum este un moment unic și de neînlocuit, și din păcate, momentul în care voi citiți acest „acum” ce pare gravat pentru eternitate pe hârtie (virtuală), este de fapt, la fel de efemer ca momentul în sine. El reprezintă trecut chiar și pentru mine, la câteva rânduri distanță. Este complicat și complex, este real și trist și mai presus de toate, este ceva ce nu putem controla: Timpul.
Lucrurile par aproape întotdeauna sub control, totul pare o înșiruire de momente fără sfârșit pe care am putea parcă să le trăim la infinit, când realitatea este altfel. Acum nu este decât un cuvânt, pentru că în momentul în care îl rostim, deja își pierde sensul și reprezintă ceva trecut. Oricât de frumoasă ar părea ideea unei lumi eterne, ei bine, este doar o idee: este creația unei minți tinere și visătoare sau a uneia peste care a trecut prea multă vreme și peste care se adăpostesc acum norii temererii de necunoscut: moartea. Nu avem timp, nici acum și nici altădată, pentru că totul se scurge amăgitor de repede, lăsându-ne în urmă, doar cu întrebări și falsa idee „mai avem timp”. Nu mai avem.
Totuși, deși probabil v-ați format o idee despre tema acestui articol, lucrul despre care vreau eu să vorbesc este altul: cum influențăm noi trecerea timpului, de asemenea, o iluzie, dar una reală.
Probabil ați observat cu toții că uneori, timpul pare cu adevărat o eternitate: o oră plictisitoare la școală, o coadă mult prea lungă la supermarket sau un drum către o destinație specială, momentele când minutele par ore, iar orele zile, și sunt sigură că sunteți familiarizați și cu momentele în care timpul zboară: activitățile alături de o persoană dragă sau prieteni sau lecturarea unei cărți foarte bune. De ce se întâmplă totuși astfel? De ce nu este totul invers, în favoarea noastră? De ce lucrurile frumoase zboară parcă pe lângă noi? Nu cunosc explicația științifică și de aceea nici nu o să încerc să o dau, deci singurul lucru pe care vi-l pot spune este că totul ține de fapt de percepția noastră. Cum vedem și simțim influențează timpul și trecerea lui, fiind desigur doar o „halucinație” a sufletului și creierului în prezența sau absența plictiselii/ocupației. Dar oare dacă noi, oamenii, nu am înțeles de fapt cum funcționează timpul? Dacă timpul chiar trece mai repede uneori și dacă ideea noastră cu privire la trecerea acestuia înfățișează realitatea? Fiecare persoană are părerile și convingerile ei, pe care le consideră adevărate, deci ele reprezintă realitatea individului în cauză, deși pentru altcineva nu înseamnă nimic. Cum ar fi ca lucrurile să fie similare și pentru timp? Luați-o ca pe ceva abstract (pentru că asta este de fapt, dacă stau bine să mă gândesc). Dacă timpul chiar fluctuează în funcție de noi? Da, e în afara oricărui principiu științific. Și ce? Aș putea spune că timpul e ceva relativ și nu aș fi sub nici o formă prima care o spune.
Eu chiar cred că modul în care privim noi lucrurile este un punct de referință, pentru că altfel, ne-am pierde din nou într-o înșiruire de „trebuie” și de „așa este corect”, când poate pentru propria persoană, aceste lucruri au o altă valență. Uneori timpul pare atât de grăbit (și aici nu mă refer la clișeul absolvirii „timpule, de ce nu mai ai răbdare?”, pentru că nu :))) ), încât trece parcă înainte să ne dăm seama, aleargă pe lângă noi și noi nici măcar nu ținem pasul cu el. Și care este soluția în acest caz? Ei bine, aici apare o altă întrebare existențială fără răspuns. Timpul nu poate fi oprit, nu 100% cel puțin, pentru că am putea spune că măcar pentru câteva secunde, reușim să-l oprim: când iubim sau când suferința își face loc în sufletele noastre, însă asta nu este decât o perspectivă romantico-tragică a modului în care decurg lucrurile, o scuză găsită de umanitate pentru timpul care nu are milă.
Un alt motiv pentru care am putea susține că timpul este relativ, este, așa cum am concluzionat eu și @I (vedeți blogul lui aici), masa. Când eram mici (masa noastră eram mult mai mică), mersul la mare părea un drum echivalent cu o călătorie spațială, obositoare și care nu se mai termina, însă acum, este cu totul diferit. Privim lucrurile altfel (din nou percepția noastră, așa cum am precizat mai sus), iar odată cu creșterea în masă, este nevoie de o accelerație mai mică, prin urmare, timpul trece mai repede (de ex. elefantul este foarte mare dar se mișcă foarte încet, pe când musca este mică, dar se mișcă repede). Asta ar justifica diferențele dintre percepția actuală și cea de când eram mici, însă totuși nu justifică și de ce uneori (păstrându-ne masa, bineînțeles), timpul trece mai greu sau mult prea repede. Eu cred că lucrurile se îmbină în acest punct, creându-se un fel de punte între cele două perspective (masa - accelerația și puterea percepției noastre ca indivizi) anterior precizate. Astfel, lucurile nu doar că își schimbă sensul și înțelesul odată cu maturizarea noastră, dar se schimbă și odată cu ideile și principiile pe care ni le formăm/le dezvoltăm sau modificăm, dar și cu sentimentele noastre, care sunt extrem de importante după mine. Ele stau la baza acestor lucruri alambicate pe care le puteți citi pe acest blog de exemplu (sau această postare), ele stau la baza deciziilor pe care le luăm, dar și la baza modului în care ne raportăm la viață, lume și oameni în general sau individual. Ele sunt cele care dăinuie în substratul nostru psihologic și cele care fac inconștientul să devină conștient și viceversa.
Ca să revenim totuși la subiect, consider că timpul este o răstălmăcire a haosului, un haos în interiorul haosului, și vrând nevrând, îl îmbrățișăm zilnic, uneori cu bucurie, alteori cu tristețe, mâhnire sau nostalgie, însă în fond, el există prin existența noastră, iar noi nu trăim datorită lui ci împreună cu acesta. Timpul moare odată cu noi, pentru că așa percepem noi lucrurile (lumea se sfârșește odată cu propria existență) și ca să termin în aceeași notă: Acum a trecut deja, pentru că pentru mine a trecut. Tu cel care citești, guști acest „acum” la cote maxime, însă până să fi terminat această frază, e trecut și pentru tine.
(Și citatuul^^)
Time is an illusion. - Albert Einstein
Lucrurile par aproape întotdeauna sub control, totul pare o înșiruire de momente fără sfârșit pe care am putea parcă să le trăim la infinit, când realitatea este altfel. Acum nu este decât un cuvânt, pentru că în momentul în care îl rostim, deja își pierde sensul și reprezintă ceva trecut. Oricât de frumoasă ar părea ideea unei lumi eterne, ei bine, este doar o idee: este creația unei minți tinere și visătoare sau a uneia peste care a trecut prea multă vreme și peste care se adăpostesc acum norii temererii de necunoscut: moartea. Nu avem timp, nici acum și nici altădată, pentru că totul se scurge amăgitor de repede, lăsându-ne în urmă, doar cu întrebări și falsa idee „mai avem timp”. Nu mai avem.
Totuși, deși probabil v-ați format o idee despre tema acestui articol, lucrul despre care vreau eu să vorbesc este altul: cum influențăm noi trecerea timpului, de asemenea, o iluzie, dar una reală.
Probabil ați observat cu toții că uneori, timpul pare cu adevărat o eternitate: o oră plictisitoare la școală, o coadă mult prea lungă la supermarket sau un drum către o destinație specială, momentele când minutele par ore, iar orele zile, și sunt sigură că sunteți familiarizați și cu momentele în care timpul zboară: activitățile alături de o persoană dragă sau prieteni sau lecturarea unei cărți foarte bune. De ce se întâmplă totuși astfel? De ce nu este totul invers, în favoarea noastră? De ce lucrurile frumoase zboară parcă pe lângă noi? Nu cunosc explicația științifică și de aceea nici nu o să încerc să o dau, deci singurul lucru pe care vi-l pot spune este că totul ține de fapt de percepția noastră. Cum vedem și simțim influențează timpul și trecerea lui, fiind desigur doar o „halucinație” a sufletului și creierului în prezența sau absența plictiselii/ocupației. Dar oare dacă noi, oamenii, nu am înțeles de fapt cum funcționează timpul? Dacă timpul chiar trece mai repede uneori și dacă ideea noastră cu privire la trecerea acestuia înfățișează realitatea? Fiecare persoană are părerile și convingerile ei, pe care le consideră adevărate, deci ele reprezintă realitatea individului în cauză, deși pentru altcineva nu înseamnă nimic. Cum ar fi ca lucrurile să fie similare și pentru timp? Luați-o ca pe ceva abstract (pentru că asta este de fapt, dacă stau bine să mă gândesc). Dacă timpul chiar fluctuează în funcție de noi? Da, e în afara oricărui principiu științific. Și ce? Aș putea spune că timpul e ceva relativ și nu aș fi sub nici o formă prima care o spune.
Eu chiar cred că modul în care privim noi lucrurile este un punct de referință, pentru că altfel, ne-am pierde din nou într-o înșiruire de „trebuie” și de „așa este corect”, când poate pentru propria persoană, aceste lucruri au o altă valență. Uneori timpul pare atât de grăbit (și aici nu mă refer la clișeul absolvirii „timpule, de ce nu mai ai răbdare?”, pentru că nu :))) ), încât trece parcă înainte să ne dăm seama, aleargă pe lângă noi și noi nici măcar nu ținem pasul cu el. Și care este soluția în acest caz? Ei bine, aici apare o altă întrebare existențială fără răspuns. Timpul nu poate fi oprit, nu 100% cel puțin, pentru că am putea spune că măcar pentru câteva secunde, reușim să-l oprim: când iubim sau când suferința își face loc în sufletele noastre, însă asta nu este decât o perspectivă romantico-tragică a modului în care decurg lucrurile, o scuză găsită de umanitate pentru timpul care nu are milă.
Un alt motiv pentru care am putea susține că timpul este relativ, este, așa cum am concluzionat eu și @I (vedeți blogul lui aici), masa. Când eram mici (masa noastră eram mult mai mică), mersul la mare părea un drum echivalent cu o călătorie spațială, obositoare și care nu se mai termina, însă acum, este cu totul diferit. Privim lucrurile altfel (din nou percepția noastră, așa cum am precizat mai sus), iar odată cu creșterea în masă, este nevoie de o accelerație mai mică, prin urmare, timpul trece mai repede (de ex. elefantul este foarte mare dar se mișcă foarte încet, pe când musca este mică, dar se mișcă repede). Asta ar justifica diferențele dintre percepția actuală și cea de când eram mici, însă totuși nu justifică și de ce uneori (păstrându-ne masa, bineînțeles), timpul trece mai greu sau mult prea repede. Eu cred că lucrurile se îmbină în acest punct, creându-se un fel de punte între cele două perspective (masa - accelerația și puterea percepției noastre ca indivizi) anterior precizate. Astfel, lucurile nu doar că își schimbă sensul și înțelesul odată cu maturizarea noastră, dar se schimbă și odată cu ideile și principiile pe care ni le formăm/le dezvoltăm sau modificăm, dar și cu sentimentele noastre, care sunt extrem de importante după mine. Ele stau la baza acestor lucruri alambicate pe care le puteți citi pe acest blog de exemplu (sau această postare), ele stau la baza deciziilor pe care le luăm, dar și la baza modului în care ne raportăm la viață, lume și oameni în general sau individual. Ele sunt cele care dăinuie în substratul nostru psihologic și cele care fac inconștientul să devină conștient și viceversa.
Ca să revenim totuși la subiect, consider că timpul este o răstălmăcire a haosului, un haos în interiorul haosului, și vrând nevrând, îl îmbrățișăm zilnic, uneori cu bucurie, alteori cu tristețe, mâhnire sau nostalgie, însă în fond, el există prin existența noastră, iar noi nu trăim datorită lui ci împreună cu acesta. Timpul moare odată cu noi, pentru că așa percepem noi lucrurile (lumea se sfârșește odată cu propria existență) și ca să termin în aceeași notă: Acum a trecut deja, pentru că pentru mine a trecut. Tu cel care citești, guști acest „acum” la cote maxime, însă până să fi terminat această frază, e trecut și pentru tine.
(Și citatuul^^)
Time is an illusion. - Albert Einstein
Interesantă și profundă analiză!!
RăspundețiȘtergereMulțumesc!
Ștergere