Elevii - roboței în devenire

În ultimul timp am petrecut mult timp la școală... Mai mult decât era așteptat și mai mult decât aș fi sperat... 10 ore, 12 ore, chiar 13 ore... Știu, pare extrem de mult, însă sincer, nu am simțit cum au trecut orele astea. Am fost învoită de la orele de curs, și ore în șir am stat în fața calculatorului și am programat și în mod surprinzător, am realizat că acest lucru chiar nu mă plictisește și ma face fericită. Este mai mult decât fascinant să observi cum, sub nici o formă nu te plictisești de ceea ce îți place cu adevărat, însă această activitate (despre care puteți afla mai multe aici) care poate părea în exces, dar care mi-a plăcut extrem de mult, m-a făcut atât să conștientizez anumite lucruri benefice pentru mine și viitorul meu, cât și să realizez un lucru deosebit de important: nu te plictisești făcând ceea ce îți place, și totodată, nu te obosește. După ore în șir de stat la școală, însă făcând ceea ce știam că mă va ajuta cu adevărat în domeniul pe care îmi doresc să-l aleg, plecam acasă fericită și mai puțin obosită decât după o zi de școală obișnuită. Este mai mult decât alarmant după mine, pentru că este mai mult decât evident că lucrurile nu merg în totalitate bine, fapt pentru care elevii nu vin cu plăcere la școală.


Totul merge pe principiul „toți trebuie să reușească în viață”, „toți trebuie să fie excelenți”, și este foarte greșit, în primul rând pentru că nu corespunde deloc cu realitatea. Nu toți trebuie să ia bacul, sau să facă o facultate, însă noi, ca nație, ne ghidăm după un general „ce va spune lumea?” și luptăm pentru acel 100% de promovabilitate în licee, după așa zisa imagine perfectă, când de fapt nu facem decât să supraaglomerăm sistemul. Ar trebui să înțelegem că terminarea școlii nu ne face inteligenți, facultatea nu ne face mai deștepți, iar o promovabilitate de 100% la bac într-un liceu nu înseamnă că toți elevii acelei instituții de învățământ vor ajunge cercetători sau că toți dintre ei vor pleca cu adevărat cu ceva de acolo. Ne supraestimăm și avem impresia că lucrurile vor merge înspre bine dacă toți tinerii fac facultatea. Este o prostie. Creăm iluzia unei țări încărcate de genii, însă realitatea e prea dură pentru asta de fapt. Oamenii se pierd pe parcurs, iar minți bune, care poate nu sunt geniale dar au potențial, se pierd în mediocritatea unei lumi ce doar vorbește despre perfecțiune, dar face orice pentru a o stârpi. Suntem lași și prea lipsiți de demnitate pentru a recunoaște că iluziile și fanteziile pe care dorim să le creăm nu sunt decât atât: iluzii.

Nu știu ce părere aveți voi (însă sunt curioasă să o aflu mai jos în comentarii), dar eu cred că sistemul are ceva greșit. Se pune prea mult accent pe așa numitele „cunoștințe generale”, când de fapt noi învățăm despre dorsala oceanică, tipuri de sol și organizări ale firmelor ce au expirat cu mult înainte ca noi să le învățăm. Este extraordinar de frustrant să existe atâta presiune, la niște materii care poate nu ne vor ajuta pe toți, deci inutile pentru unii. Nu neg că unii se vor face geologi, istorici sau viitori antreprenori, pictori, etc. și de asemenea nu neg că anumite informații chiar țin de cultura noastră generală și sunt importante, însă de la un anumit punct, liceul sau poate măcar jumătatea acestuia, găsesc mai mult decât necesar ca noi, ca elevi, să ne axăm strict pe ceea ce vrem să facem: medicină, programare, istorie, geografie, fizică, dar nu toate la grămadă. Și dacă unii nu și-au ales încă ce vor să facă? Ei bine, asta e strict problema lor. Ar trebui să reușim să fim capabili să alegem ceea ce ne place din multitudinea de materii care ni se oferă, să știm să alegem ceea ce ni se potrivește, deci prin urmare, să ne cunoaștem suficient de bine pentru a face asta. Și dacă majoritatea elevilor au această problemă, este clar că vina vine de mai sus, dacă înțelegeți ce vreau să spun.


Nu este suficient ca profesorii să vină în clasă, să predea materia strict din programă pentru a bifa la finalul anului că și-au făcut treaba, să dea teste, să facă ascultări și să pună note. Când se va înțelege oare că a fi dascăl e mai mult decât a bifa ceea ce ai făcut și ce nu? Avem nevoie de profesori, nu de roboți, oameni cu sentimente care să ne înțeleagă, care să ne ajute să ne dezvoltăm și care, printr-o materie și niște rigori mai puțin stricte, dar mult mai axate pe elev și nu pe statut, să ne ajute și îndrume, pentru a determina ce ne face fericiți, la ce suntem mai buni. În schimb, majoritatea (nu toți, bineînțeles) profesorilor nu fac decât să aprecieze acei elevi ce reproduc cuvânt cu cuvânt ceea ce ei au spus, lucru care, cred eu, îi fac probabil să se simtă mândri. Nu contează ce gândim, nu contează părerile noastre. Nu contează nimic, de fapt. E doar o mafie. Oameni fără chemare în fața unor elevi ce nici nu vor să învețe se chinuie zi de zi să ducă mai departe ceea ce au de făcut, trecând prin momente ce ar putea fi unice, cu nepăsare, în timp ce elevi dornici să gândească și dascăli ce tânjesc să își împărtășească cunoștințele, să creeze oameni mari, sunt pierduți și amestecați. Înjosiți de sistem și de o programă inutilă. *am dezvoltat mai mult acest subiect aici*

Oare chiar nu observă nimeni că elevii merg scârbiți zi de zi la școală, că sunt profesori care se uită mai des la ceas decât noi, elevii? Nu observă nimeni că lucrurile nu curg natural? E o corvoadă pentru toți iar cei mai mulți, se pierd pe parcurs. Suntem înconjurați de mediocritate, suntem obligați să ne supunem și tot ceea ce ni se oferă este promisiune unui „într-un final vei fi suficient de prost ca să nu-ți mai pese de nimic”.

Elevi care își doresc cu adevărat să acumuleze informații devin scârbiți cu adevărat de ceea ce se petrece în jurul lor, pentru că, vrând nevrând, nu poți rămâne corigent la 10 materii pentru a face doar ceea ce îți trebuie. Unii ar spune că „un copil de liceu nu este capabil să știe ce e cu adevărat bine și ce e rău. Nu va putea să decidă și de aceea trebuie să aibă de unde să aleagă.”. Nu. Greșit. Totul nu este decât o reacție în lanț: mai întâi observi adulți în jurul tău care se presupune că ar trebui să te facă să îți dorești să te dezvolți, dar ei sunt plictisiți și poate nedrepți câteodată. Cu timpul devii indiferent și nu-ți mai pasă nici de note și nici de altceva pentru că zi de zi ți se induce ideea că nimic nu contează, ce îți place, ce simți, ce gândești, ce crezi. NIMIC. Într-un final, ajungi să crezi asta, iar tu devii subiectul unui experiment reușit de supunere. Odată ce nimic nu mai contează, nu mai ai motive să lupți și prin urmare accepți tot ce se întâmplă în jur. Felicitări! S-a creat un monstru.

Găsesc asta extraordinar de trist pentru că în sine, asta ne distruge, ca populație. Combatem problema de la rădăcină, stârpim potențialul pericol, oamenii ce pot aduce o schimbare, când aceștia sunt încă prea naivi să conștientizeze puterea pe care o au. Nu instig la revoltă, însă este o problemă, chiar una dintre cele mai grave cu care ne confruntăm. Distrugem tot, și ne distrugem pe noi nesesizându-ne și neîncercând măcar să rezistăm. Elevii, toți, sunt capabili să distingă binele de rău, să facă cu adevărat ceva, dar nu și dacă sunt înecați în mediocritatea lumii de azi. Creativitatea ne va salva, însă doar dacă îi vom permite, altfel putem spune că ne îndreptăm cu pași repezi spre nimicul desăvârșit.


(Și acum citatuuul^^)

You are born into genius... but have resigned yourself to mediocrity?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

„Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu.”

Noi nu putem opri timpul, dar nici el nu ne poate opri pe noi

Noi și timpul - o răstălmăcire a haosului