O fotografie cât o mie de cuvinte
Multe persoane spun că un prieten este un om care te înțelege, te ajută, te acceptă așa cum ești și își petrece o parte din timp cu tine, însă eu cred ca lucrurile nu se rezumă doar la atât. Prietenii sunt persoane care apar și dispar din viața noastră, bineînțeles, cu un motiv, însă nu cred că toți înțeleg că cel care îți va fi prieten pe veci și de care, orice s-ar întâmpla, nu te poți distanța, este doar un mic ghem de blăniță, care te gâdilă când plângi, care te face zilnic să râzi și care, deși nu îți poate vorbi, te iubește necondiționat.
Poza de mai sus vă face cel mai probabil să vă dați seama exact de continuarea acestui articol, ce se întâmplă când totuși și acest prieten pufos te părăsește? Ei bine, nu știu răspunsul la această întrebare, pentru că personal, încă nu am reușit să i-l găsesc.
Mulți nu înțeleg de fapt ce înseamnă aceste ființe pentru unii oameni. Copilul din poza de mai sus exprimă exact sentimentul pe care îl ai în acel moment. Nu poți spune că „e câine/pisică nu are suflet” sau „nu gândește, e animal”, pentru că în cazul de față, singurul care nu gândește e cel care rostește aceste cuvinte. De suflet nici nu mai putem vorbi. Suntem de o ipocrizie maximă dacă ne închipuim că singurii capabili de sentimente și rațiune sunt doar cele mai josnice și impure ființe de pe această planetă, oamenii. Încă nu am înțeles, noi ca rasă, că nu este vorba despre capacitatea noastră de a vorbi, de a comunica cum o facem (sau nu), și de a construi. Cuiburi își fac și păsările, iar balenele comunică prin diverse unde sonore, chiar nu suntem speciali din punctul acesta de vedere, însă refuzăm să acceptăm că nu dominăm planeta, nu suntem mai presus decât nimeni și sub nici o formă nu suntem mai inteligenți decât orice altă viețuitoare pedepsită să împartă acest spațiu minunat creat de Terra cu noi. Tot ce facem este să distrugem totul în jurul nostru, să murdărim tot, și să lăsăm în urmă deșeuri ce vor rămâne zeci de ani după ce noi vom muri. Per ansamblu, suntem singurii care doar încurcă pacea pe aici, războindu-ne pe teme ce promovează iubirea, izolându-i pe cei diferiți și îngenunchindu-i pe cei mai mici, doar pentru că putem.
Acest copil, ținându-și pe umăr prietenul mi-a adus în ochi lacrimi, pentru că durerea pierderii unui animăluț capabil de o iubire pură și statornică, este mai mult decât cumplită. Chipul acelui copil nu exprimă nici tristețe, și nici o simplă durere cauzată de o căzătură specifică copilăriei, fața lui exprimă exact opusul, absența copilăriei. Durerea ne modifică genetic, aș putea spune, iar ceea ce citesc eu pe acel chip, este mai presus de cuvinte. Suferința în sine nu este un sentiment pe care să-l putem descrie sau mărgini, însă această fotografie este imaginea pură a trecerii pragului către maturitate, pentru că conștientizarea schimbării este inevitabilă, este o imagine a realității pur și simplu. Acel copil a realizat ce înseamnă efemeritatea și cât de important a fost fiecare moment pe care l-a petrecut cu cățelușul lui, momente care nu vor mai veni niciodată. Mai mult decât atât, moartea cățelului nu a fost una naturală, fapt ce mărește durerea. Oamenii sunt prea aroganți să oprească să vadă dacă ființa pe care au lovit-o mai trăiește, dacă o pot ajuta cumva, sunt atât de aroganți de fapt încât nici măcar nu catadicsesc să încetinească. Personal, nu înțeleg cum pun oamenii aceștia capul pe pernă noaptea...
Nu departe de străduța pe care locuiesc eu, îngustă, micuță, care prin lege cere o viteză redusă, în primul rând pentru că circulația pe două sensuri este îngreunată de mașinile parcate în fața blocurilor. Dacă un animal sau o pisică trece strada fără să se asigure este călcată. O străduță pe care s-ar putea încetini fără a se cauza accidente rutiere, o străduță pe care ești OBLIGAT să conduci încet, și totuși siguranța acestor vietăți stă doar în lăbuțele lor. Și mai putem spune că noi, ca rasă, nu suntem egoiști, meschini, cruzi și mai ales ipocriți? (bineînțeles, sunt și excepții, dar nu reprezintă majoritatea despre care eu vorbesc) Nu, nu putem spune asta, însă totuși o facem. Suntem în continuare superiori, sau cel puțin așa ne vedem. Nu, suntem niște nimeni. Atâta tot. Criminali.
Știu ce înseamnă o astfel de pierdere și poate și din acest motiv, această poză m-a emoționat și revoltat în același timp atât de tare, însă amintirea acelui animăluț care mi-a fost alături mereu, care a reprezentat în fond, copilăria mea, este una mult prea dură și totuși atât de pură și de curată. Nu suntem demni de ce aceste animale ne oferă, suntem incredibil de meschini și cruzi, iar iubirea pe care o oferim este una aproape patetică în comparație cu ce primim în schimb. Cel mai trist este că realizăm aceste lucruri mult prea târziu, tipic nouă, fapt ce transformă tristețea în durere. În timp ce lucrurile se petrec nu ne închipuim măcar că ar putea fi ultima dată când, deci nu le tratăm cu seriozitate. Suntem superficiali. Mai târziu însă, când adevărul lui ultima dată este de necontestat, ne pare rău pentru ceea ce nu am făcut spunând că mai avem timp. Nu, nu avem timp. Niciodată nu vom avea și niciodată nu am avut. Suntem bombe cu ceas, și așa este totul în jur, deci nu avem nici o altă alternativă decât să trăim fiecare moment, însă nu sub forma acelui prostesc trăiesc clipa pe care majoritate oamenilor ce doresc să justifice ceva specific unei vârste, o abordează.
Însă, revenind la subiect (realizez acum că acest articol este destul de întortocheat, pe destul de multe, nu prea multe sper eu, teme, însă vă prindeți voi), încerc să subliniez că durerea pierderii unui animăluț este reală, de fapt, cred că este singura capabilă să depășească chiar și limitele imuabile ale existenței noastre. Nu știu dacă încerc să trimit un semnal de alarmă, să fac un omagiu unei prietene pe veci pierdute sau pur și simplu comentez o poză, însă ideea este că ar trebui să încetăm să ne vedem superiori în fața acestor ființe. Nu suntem. Ar trebui să apreciem fiecare moment și mai presus de toate, ar trebui să învățăm să iubim, să acceptăm și să învățăm. Lumea este mai complexă decât vrem noi să credem, iar noi nu suntem atât de semnificativi pe cât preferăm să ne imaginăm că suntem. Lucrurile, în realitate, sunt mult diferite.
(Și citatuuul^^)
The love for all living creatures is the most noble attribute of man.
Poza de mai sus vă face cel mai probabil să vă dați seama exact de continuarea acestui articol, ce se întâmplă când totuși și acest prieten pufos te părăsește? Ei bine, nu știu răspunsul la această întrebare, pentru că personal, încă nu am reușit să i-l găsesc.
Mulți nu înțeleg de fapt ce înseamnă aceste ființe pentru unii oameni. Copilul din poza de mai sus exprimă exact sentimentul pe care îl ai în acel moment. Nu poți spune că „e câine/pisică nu are suflet” sau „nu gândește, e animal”, pentru că în cazul de față, singurul care nu gândește e cel care rostește aceste cuvinte. De suflet nici nu mai putem vorbi. Suntem de o ipocrizie maximă dacă ne închipuim că singurii capabili de sentimente și rațiune sunt doar cele mai josnice și impure ființe de pe această planetă, oamenii. Încă nu am înțeles, noi ca rasă, că nu este vorba despre capacitatea noastră de a vorbi, de a comunica cum o facem (sau nu), și de a construi. Cuiburi își fac și păsările, iar balenele comunică prin diverse unde sonore, chiar nu suntem speciali din punctul acesta de vedere, însă refuzăm să acceptăm că nu dominăm planeta, nu suntem mai presus decât nimeni și sub nici o formă nu suntem mai inteligenți decât orice altă viețuitoare pedepsită să împartă acest spațiu minunat creat de Terra cu noi. Tot ce facem este să distrugem totul în jurul nostru, să murdărim tot, și să lăsăm în urmă deșeuri ce vor rămâne zeci de ani după ce noi vom muri. Per ansamblu, suntem singurii care doar încurcă pacea pe aici, războindu-ne pe teme ce promovează iubirea, izolându-i pe cei diferiți și îngenunchindu-i pe cei mai mici, doar pentru că putem.
Acest copil, ținându-și pe umăr prietenul mi-a adus în ochi lacrimi, pentru că durerea pierderii unui animăluț capabil de o iubire pură și statornică, este mai mult decât cumplită. Chipul acelui copil nu exprimă nici tristețe, și nici o simplă durere cauzată de o căzătură specifică copilăriei, fața lui exprimă exact opusul, absența copilăriei. Durerea ne modifică genetic, aș putea spune, iar ceea ce citesc eu pe acel chip, este mai presus de cuvinte. Suferința în sine nu este un sentiment pe care să-l putem descrie sau mărgini, însă această fotografie este imaginea pură a trecerii pragului către maturitate, pentru că conștientizarea schimbării este inevitabilă, este o imagine a realității pur și simplu. Acel copil a realizat ce înseamnă efemeritatea și cât de important a fost fiecare moment pe care l-a petrecut cu cățelușul lui, momente care nu vor mai veni niciodată. Mai mult decât atât, moartea cățelului nu a fost una naturală, fapt ce mărește durerea. Oamenii sunt prea aroganți să oprească să vadă dacă ființa pe care au lovit-o mai trăiește, dacă o pot ajuta cumva, sunt atât de aroganți de fapt încât nici măcar nu catadicsesc să încetinească. Personal, nu înțeleg cum pun oamenii aceștia capul pe pernă noaptea...
Nu departe de străduța pe care locuiesc eu, îngustă, micuță, care prin lege cere o viteză redusă, în primul rând pentru că circulația pe două sensuri este îngreunată de mașinile parcate în fața blocurilor. Dacă un animal sau o pisică trece strada fără să se asigure este călcată. O străduță pe care s-ar putea încetini fără a se cauza accidente rutiere, o străduță pe care ești OBLIGAT să conduci încet, și totuși siguranța acestor vietăți stă doar în lăbuțele lor. Și mai putem spune că noi, ca rasă, nu suntem egoiști, meschini, cruzi și mai ales ipocriți? (bineînțeles, sunt și excepții, dar nu reprezintă majoritatea despre care eu vorbesc) Nu, nu putem spune asta, însă totuși o facem. Suntem în continuare superiori, sau cel puțin așa ne vedem. Nu, suntem niște nimeni. Atâta tot. Criminali.
Știu ce înseamnă o astfel de pierdere și poate și din acest motiv, această poză m-a emoționat și revoltat în același timp atât de tare, însă amintirea acelui animăluț care mi-a fost alături mereu, care a reprezentat în fond, copilăria mea, este una mult prea dură și totuși atât de pură și de curată. Nu suntem demni de ce aceste animale ne oferă, suntem incredibil de meschini și cruzi, iar iubirea pe care o oferim este una aproape patetică în comparație cu ce primim în schimb. Cel mai trist este că realizăm aceste lucruri mult prea târziu, tipic nouă, fapt ce transformă tristețea în durere. În timp ce lucrurile se petrec nu ne închipuim măcar că ar putea fi ultima dată când, deci nu le tratăm cu seriozitate. Suntem superficiali. Mai târziu însă, când adevărul lui ultima dată este de necontestat, ne pare rău pentru ceea ce nu am făcut spunând că mai avem timp. Nu, nu avem timp. Niciodată nu vom avea și niciodată nu am avut. Suntem bombe cu ceas, și așa este totul în jur, deci nu avem nici o altă alternativă decât să trăim fiecare moment, însă nu sub forma acelui prostesc trăiesc clipa pe care majoritate oamenilor ce doresc să justifice ceva specific unei vârste, o abordează.
Însă, revenind la subiect (realizez acum că acest articol este destul de întortocheat, pe destul de multe, nu prea multe sper eu, teme, însă vă prindeți voi), încerc să subliniez că durerea pierderii unui animăluț este reală, de fapt, cred că este singura capabilă să depășească chiar și limitele imuabile ale existenței noastre. Nu știu dacă încerc să trimit un semnal de alarmă, să fac un omagiu unei prietene pe veci pierdute sau pur și simplu comentez o poză, însă ideea este că ar trebui să încetăm să ne vedem superiori în fața acestor ființe. Nu suntem. Ar trebui să apreciem fiecare moment și mai presus de toate, ar trebui să învățăm să iubim, să acceptăm și să învățăm. Lumea este mai complexă decât vrem noi să credem, iar noi nu suntem atât de semnificativi pe cât preferăm să ne imaginăm că suntem. Lucrurile, în realitate, sunt mult diferite.
(Și citatuuul^^)
The love for all living creatures is the most noble attribute of man.
Comentarii
Trimiteți un comentariu