O luminiță de Crăciun și un zâmbet sub brad
Cu toții așteptăm Crăciunul... Este minciuna cu care mă păcălesc zilnic, de fiecare dată când ochii îmi sclipesc la luminițele de prin oraș sau la cele din casă, când de fapt, știu foarte bine că nu e așa. Mi-aș dori să fie așa, însă nu este. Din păcate, brazii, zăpada, luminițele, vâscul, globuleţele și Moș Crăciun nu sunt suficiente pentru a trezi în suflete și inimi acel spirit al Crăciunului.
Problema e la noi. Nu așteptăm Crăciunul în sine, nu așteptăm acel sentiment de iubire care să ne învăluie și nu așteptăm nici decorațiunile și cântecele, ci așteptăm, în zadar, acel sentiment care ne-a făcut odată veseli. Visăm la umbra trecutului, ne formăm un ideal pentru ceea ce ar trebui să însemne această sărbătoare și uităm să savurăm esența. Nici un Crăciun nu va fi la fel, pentru că ne maturizăm/creștem/îmbătrânim, iar trecutul nu este ceva ce se ascunde într-o cutie pe care o deschidem în fiecare an pe 25 decembrie. Trecutul este ceva ce, ei bine, aparține trecutului (nu vă așteptați la asta, nu? :)) ), deci trebuie să îl lăsăm în urmă. Nu putem să ne amărâm cu urma unui ideal fals, nu putem să stabilim niște limite imuabile în ceea ce reprezintă de fapt ființa umană și evoluția ei. Haideți să nu ne ascundem în spatele unor crenguțe ofilite și să plângem după mirosul unui cozonac de mult mâncat! Fiecare Crăciun este special, pentru că ne oferă ceva nou: vremea poate e diferită (eu tare sper să fie zăpadă anul acesta), oamenii poate sunt diferiți, sau locul, sau poate pur și simplu, ceva s-a schimbat..., dar nu putem lăsa asta să ne facă nostalgici. Îmi aduc aminte fiecare Crăciun, și fiecare sentiment ce m-a străbătut în fiecare an. Ideea este că mereu am tânjit după un anumit Crăciun, acel Crăciun care nu se mai repeta, pentru că oricât aș vrea, nu mai pot crede din nou în Moș Crăciun, nu pot influența vremea să fie cum a fost odată și nu pot aduce persoane alături de mine în această zi. Crăciunul face miracole, da, probabil, dar miracolele nu constau în a simți din nou ce ai simțit odată, ci în a trăi ceva ce nu mai poate fi trăit niciodată. Iar această zi nu este specială pentru că primești cadouri, și nici măcar pentru că ți-o petreci cu familia, este specială pentru că o simți specială, iar ca să o poți percepe astfel, trebuie să trăiești acest Crăciun și această zi și să te bucuri de ceea ce se întâmplă ACUM, pentru că poate este ultima dată când se întâmplă, pentru că un an aduce foarte multe lucruri care pot schimba totul pe vecie.
Lucrurile sunt atât de simple, în aceeași măsură în care sunt și atât de complicate, și chiar dacă o recunoaștem sau nu, fiecare dintre noi reprezintă un mic paradox. Suntem atât de paradoxali de fapt încât așteptăm cu nerăbdare o zi pe care, atunci când în sfârșit a venit, o tratăm superficial, iar apoi ne pare rău. De ce nu încercăm doar să ne bucurăm de ceea ce avem, de oamenii pe care îi avem alături de noi, de ceea ce simțim acum, nu de ceea ce am simțit la un moment dat. Măcar pentru o zi, să privim în față fără să ne fie frică de acel viitor, de acel necunoscut. Da, este fizic imposibil să nu te temi de ceea ce nu cunoști, dar este la fel de imposibil și să aduci trecutul în prezent. Este inutil și cred că este momentul să învățăm să trăim. Nu spun acum Carpe Diem, o clipă e prea puțin, și ne vom pierde în detalii, un moment este de asemenea prea scurt, important, dar în continuare neînsemnat și lipsit de valoare uneori. Trebuie să trăim în general, prezentul. Mâine este ceva ce poate nu vom putea atinge, iar ieri este un moment la care nu vom putea reveni niciodată. În schimb, prezentul, AZI, este clipa pe care o putem trăi, este momentul de care ne putem bucura și este singura zi în care putem aduce o schimbare. De ce să nu facem ceva azi, ca un nou Crăciun să nu reprezinte un prilej de nostalgie și amărăciune, ci doar bucurie, schimbare și apreciere?
Ne uităm pe stradă, prin oraș, și vedem luminițe, multe, colorate care parcă dau orașului un aer primitor și plăcut, însă oamenii din jur sunt la fel de triști, de grăbiți, și parcă gerul îi răpune. Aleargă să ajungă la căldură, sunt deranjați de fulgii mari ce parcă le încetinesc drumul, ce îi trag de ciucurii de la căciulă să se oprească măcar pentru o secundă să se uită în jur. Stelele se grăbesc să apară când unii sunt încă în toiul muncii, doar pentru a ne oferi prilejul să admirăm universul dincolo de perdeaua norilor, însă noi tânjim după căldura toropitoare a soarelui, parcă uitând să privim. Urmele din zăpadă ne fac drumul mai dificil și ne îngheață degetele de la picioare, dar nu observăm ce peisaj se creează. Ninge ca în povești, luminițele și stelele conferă o frumusețe unică, iar noi mergem grăbiți și superficiali cu capul în pământ. Cum ar fi pentru o secundă să ne oprim, să scoatem mâinile din buzunare și ochii din telefoane și să ne uităm în sus? Să ne învârtim, să fugim spre nicăieri și să ne bucurăm de fulgii imenși ce curăță de pe chipul nostru și urmele unor lacrimi de mult uscate. Să ne lăsăm bocancii să devină albi, și părul să colecționeze fulgi, iar noi doar să trăim. Să alergăm și să râdem. Sună atât de utopic, nu? Lumea asta e fadă, e mult prea ștearsă și prea concentrată pe probleme care nu există de fapt, pe dispozitive electronice menite să ne conecteze, dar care nu fac decât opusul. S-a ajuns în punctul în care un un telefon, un mesaj și o postare pe Facebook ne încălzește mai tare decât o îmbrățișare, un sărut sau o mână caldă peste mâna noastră. Exact la fel este și cu Crăciunul. Suntem pierduți, confuzi și alergăm legați la ochi după ceea ce se ascunde exact sub nasul nostru. De ce oare evităm să trăim? De ce ne ferim de zâmbete mai ceva decât de droguri și de ce sclipirea din ochi e mai rară decât orice piatră scumpă? De ce ne-am dezumanizat și de ce refuzăm să credem în propriile noastre povești?
Răspunsul e în mâinile noastre...
(Și citatuul^^)
Christmas now surrounds us,
Happiness is everywhere
Our hand are busy with many tasks
As carols fill the air.
Problema e la noi. Nu așteptăm Crăciunul în sine, nu așteptăm acel sentiment de iubire care să ne învăluie și nu așteptăm nici decorațiunile și cântecele, ci așteptăm, în zadar, acel sentiment care ne-a făcut odată veseli. Visăm la umbra trecutului, ne formăm un ideal pentru ceea ce ar trebui să însemne această sărbătoare și uităm să savurăm esența. Nici un Crăciun nu va fi la fel, pentru că ne maturizăm/creștem/îmbătrânim, iar trecutul nu este ceva ce se ascunde într-o cutie pe care o deschidem în fiecare an pe 25 decembrie. Trecutul este ceva ce, ei bine, aparține trecutului (nu vă așteptați la asta, nu? :)) ), deci trebuie să îl lăsăm în urmă. Nu putem să ne amărâm cu urma unui ideal fals, nu putem să stabilim niște limite imuabile în ceea ce reprezintă de fapt ființa umană și evoluția ei. Haideți să nu ne ascundem în spatele unor crenguțe ofilite și să plângem după mirosul unui cozonac de mult mâncat! Fiecare Crăciun este special, pentru că ne oferă ceva nou: vremea poate e diferită (eu tare sper să fie zăpadă anul acesta), oamenii poate sunt diferiți, sau locul, sau poate pur și simplu, ceva s-a schimbat..., dar nu putem lăsa asta să ne facă nostalgici. Îmi aduc aminte fiecare Crăciun, și fiecare sentiment ce m-a străbătut în fiecare an. Ideea este că mereu am tânjit după un anumit Crăciun, acel Crăciun care nu se mai repeta, pentru că oricât aș vrea, nu mai pot crede din nou în Moș Crăciun, nu pot influența vremea să fie cum a fost odată și nu pot aduce persoane alături de mine în această zi. Crăciunul face miracole, da, probabil, dar miracolele nu constau în a simți din nou ce ai simțit odată, ci în a trăi ceva ce nu mai poate fi trăit niciodată. Iar această zi nu este specială pentru că primești cadouri, și nici măcar pentru că ți-o petreci cu familia, este specială pentru că o simți specială, iar ca să o poți percepe astfel, trebuie să trăiești acest Crăciun și această zi și să te bucuri de ceea ce se întâmplă ACUM, pentru că poate este ultima dată când se întâmplă, pentru că un an aduce foarte multe lucruri care pot schimba totul pe vecie.
Lucrurile sunt atât de simple, în aceeași măsură în care sunt și atât de complicate, și chiar dacă o recunoaștem sau nu, fiecare dintre noi reprezintă un mic paradox. Suntem atât de paradoxali de fapt încât așteptăm cu nerăbdare o zi pe care, atunci când în sfârșit a venit, o tratăm superficial, iar apoi ne pare rău. De ce nu încercăm doar să ne bucurăm de ceea ce avem, de oamenii pe care îi avem alături de noi, de ceea ce simțim acum, nu de ceea ce am simțit la un moment dat. Măcar pentru o zi, să privim în față fără să ne fie frică de acel viitor, de acel necunoscut. Da, este fizic imposibil să nu te temi de ceea ce nu cunoști, dar este la fel de imposibil și să aduci trecutul în prezent. Este inutil și cred că este momentul să învățăm să trăim. Nu spun acum Carpe Diem, o clipă e prea puțin, și ne vom pierde în detalii, un moment este de asemenea prea scurt, important, dar în continuare neînsemnat și lipsit de valoare uneori. Trebuie să trăim în general, prezentul. Mâine este ceva ce poate nu vom putea atinge, iar ieri este un moment la care nu vom putea reveni niciodată. În schimb, prezentul, AZI, este clipa pe care o putem trăi, este momentul de care ne putem bucura și este singura zi în care putem aduce o schimbare. De ce să nu facem ceva azi, ca un nou Crăciun să nu reprezinte un prilej de nostalgie și amărăciune, ci doar bucurie, schimbare și apreciere?
Ne uităm pe stradă, prin oraș, și vedem luminițe, multe, colorate care parcă dau orașului un aer primitor și plăcut, însă oamenii din jur sunt la fel de triști, de grăbiți, și parcă gerul îi răpune. Aleargă să ajungă la căldură, sunt deranjați de fulgii mari ce parcă le încetinesc drumul, ce îi trag de ciucurii de la căciulă să se oprească măcar pentru o secundă să se uită în jur. Stelele se grăbesc să apară când unii sunt încă în toiul muncii, doar pentru a ne oferi prilejul să admirăm universul dincolo de perdeaua norilor, însă noi tânjim după căldura toropitoare a soarelui, parcă uitând să privim. Urmele din zăpadă ne fac drumul mai dificil și ne îngheață degetele de la picioare, dar nu observăm ce peisaj se creează. Ninge ca în povești, luminițele și stelele conferă o frumusețe unică, iar noi mergem grăbiți și superficiali cu capul în pământ. Cum ar fi pentru o secundă să ne oprim, să scoatem mâinile din buzunare și ochii din telefoane și să ne uităm în sus? Să ne învârtim, să fugim spre nicăieri și să ne bucurăm de fulgii imenși ce curăță de pe chipul nostru și urmele unor lacrimi de mult uscate. Să ne lăsăm bocancii să devină albi, și părul să colecționeze fulgi, iar noi doar să trăim. Să alergăm și să râdem. Sună atât de utopic, nu? Lumea asta e fadă, e mult prea ștearsă și prea concentrată pe probleme care nu există de fapt, pe dispozitive electronice menite să ne conecteze, dar care nu fac decât opusul. S-a ajuns în punctul în care un un telefon, un mesaj și o postare pe Facebook ne încălzește mai tare decât o îmbrățișare, un sărut sau o mână caldă peste mâna noastră. Exact la fel este și cu Crăciunul. Suntem pierduți, confuzi și alergăm legați la ochi după ceea ce se ascunde exact sub nasul nostru. De ce oare evităm să trăim? De ce ne ferim de zâmbete mai ceva decât de droguri și de ce sclipirea din ochi e mai rară decât orice piatră scumpă? De ce ne-am dezumanizat și de ce refuzăm să credem în propriile noastre povești?
Răspunsul e în mâinile noastre...
(Și citatuul^^)
Christmas now surrounds us,
Happiness is everywhere
Our hand are busy with many tasks
As carols fill the air.
Comentarii
Trimiteți un comentariu