Puterea unui cuvânt

(sursă - treehouserecovery.com)

Cuvintele sunt ceva frumos, important și extrem de puternic, iar orice cuvânt spus, rămâne pe vecie acolo. De aceea un te iubesc spus din inimă e etern, de aceea o insultă va răni atât de tare, pentru că totul se gravează în suflete. Tot ce spunem, devine o parte din noi. Este conținutul ființei noastre, alături de ceea ce citim, iar fiecare cuvânt pe care îl vom primi, este scrijelit pe inima noastră, în funcție, bineînțeles, de persoana care spune acele lucruri. Unele se șterg, ca o simplă conversație amicală, iar altele rămân întipărite adânc, pe vecie, atât de adânc, încât ființa noastră ajunge poate la un moment dat să își continue dezvoltarea în jurul acelor cuvinte. Exact același lucru, este când scriem ceva pe o foaie, când zgâriem ceva pe un copac sau o piatră, când marcăm ceva printr-o ștampilă, sau poate pur și simplu când folosim un aparat mai sofisticat, ca un gravator laser, pentru a „însemna” și obiecte mai tari. Indiferent pe ceea ce scriem sau dacă pur și simplu le spunem, cuvintele rămân, sunt umbre ale existenței noastre, sunt tot ceea ce mai rămâne din noi după ce trupul nu mai e decât cenușă, iar sufletul plutește pe undeva printre planete și galaxii. Cuvintele ne fac speciali, modul în care ni le alegem ne fac deosebiți, iar metoda prin care ajungem să le împărtășim, ne fac unici.

Printr-o scrisoare, de exemplu, ne lăsăm amprenta atât prin cuvinte, cât și prin aspect, caligrafie și modul în care dorim să transmitem mesajul nescris (acel parfum pe care îl pufăi pe scrisoare, marginile arse, plicul sau timbrul), însă oare cum am face acest lucru cu un aparat mai actual? Oricât de mult iubesc eu scrisorile, din păcate a devenit o raritate pentru aproape toată lumea să scrie și mai ales să trimită scrisori (pentru că, să scrii o scrisoare ține de tine, să o primești, e deja altceva). Tehnologia evoluează zi de zi, și vrând nevrând, trebuie să ne ținem după ea. Dacă închidem ochii o singură secundă, ne simțim de parcă ne-am trezi într-un film SF, deci tehnologia face parte 100% din viața noastră. 

(sursă - daanverhoeven.blogspot.com)

Fiind pusă în situația în care, ipotetic vorbind, aș avea un aparat de gravură doar al meu (BML-FC), m-am întrebat ce aș alege să fac cu el? (să gravez, logic, nu?) Dar lăsând gluma la o parte, mi se pare ceva destul de dificil. Ai sute de mii de oportunități: poți să scrii un nume, o poveste, o poezie, ceva fără sens, să desenezi un simbol sau efectiv o operă de artă, nu asta e important, ceea ce contează e că odată gravat, nu mai dispare, nu poți pur și simplu să ștergi cu o radieră sau să îți ceri scuze și (metaforic vorbind) totul să dispară. Devii stăpânul spațiului tău finit, dar infinit pentru lume. Omul moare și totul dispare, însă dacă nu intervine topirea sau orice alt fenomen de acest fel, respectivul metal va fi marcat pentru ceea ce noi percepem ca o „eternitate”. Te face să te simți foarte liber sentimentul de alegere, sentimentul că vei scrie ceva ce poate vor citi atâția sau vor vedea atâția, asta dincolo de partea practică a acestui lucru (folosit în diverse activități industriale), deci în mâinile tale parcă stă totul. Bineînțeles, e mult spus, însă per ansamblu, despre asta este vorba. 

(gravator laser - sursă bodorlaser.ro)

Cel mai probabil aș scrie o poezie... Din poezie fiecare înțelege absolut orice dorește. Degeaba există zeci și zeci de interpretări, după mine, fiecare suflet percepe altfel, în funcție de trăirile, emoțiile și dorințele sale refulate de până atunci, deci cine sunt eu să spun că e trist, vesel, sumbru sau pur și simplu care nu transmite nimic? O poezie ar așterne eternitatea sufletului uman pe un metal (în cazul de față), și ar marca pe vecie o serie de sentimente. Suntem ființe care percep într-un mod unic, orice sentiment, deci la fel, fiecare percepe și o poezie altfel, doar că mi se pare că lasă mult mai mult loc de interpretări. 

Aș grava ceea ce eu văd melancolic și trist, sumbru și aparent lipsit de speranță, pentru că dincolo de acestea, eu găsesc bucurie și fericire, dor de ce a fost și ce va fi, o speranță nemărginită, vie, prezentată ca fiind moartă și ascunsă în spatele melancoliei, în fiecare text trist. Nu te îmbeți de o iluzie a fericirii și nu te mâhnești dacă nu simți la fel, doar vezi culorile din spatele unui fundal negru, vezi stelele pe un cer înstelat, răsăritul ce va urma, când nici stelele, dar nici soarele nu se încumetă a veni, zâmbetul din spatele unei lacrimi, și lacrimile din spatele unui râs. Ai posibilitatea să vezi totul, să simți totul, e infinit.

Sătul sunt și de lacrimi, și de râs,

De cei ce râd, de cei ce plâng,

De ce-o mai fi să fie în viața cealaltă,

De cei ce seamănă ca să culeagă.

Sătul sunt și de ore, și de zile,

Și de bobocii înfloriți în flori sterile,

Și de dorințe, de visuri, de putere

De orișice; ființa doar odihnă îmi mai cere.

(Cassandra Clare)

Iar dincolo de poeme și povești, aș grava speranță... Speranța unei lumi întregi...

(Proba 8 - Superblog2018!

Și citatuul^^)

Let our scars fall in love.