Luminița de la capătul tunelului
Am fost plecată ieri într-o excursie de o zi cu niște prieteni, cu trenul, și pot să spun că a fost o experiență minunată, însă ce m-a impresionat cel mai mult a fost un cuplu de bătrânei cu care am avut ocazia să vorbim în tren la întoarcere.
Trenul era chiar plin și mi-a dat un sentiment foarte plăcut să văd atâția oameni care vorbeau banalități după o zi de muncă, care râdeau și se bucurau de acel puțin timp de relaxare petrecut împreună. Păreau cu toții foarte liniștiți, eliberați de orice grijă, de orice stres, iar întunericul de afară și luminile din tren creau o atmosferă desprinsă din filmele vechi, în combinație cu râsetele de pe fundal și discuțiile ce se auzeau din fiecare parte a vagonului. Lângă noi s-au așezat niște bătrânei, cu care ne întâlnisem și la dus, dar cu care nu vorbisem până atunci, și care sincer, m-au impresionat.
Erau niște oameni atât de simpli, atât de modești și radiau o bucurie atât de deosebită. E ciudat să spun că există o bucurie deosebită, dar eu asta simțeam din partea lor, era ceva special. Aproape două ore am vorbit despre vrute și nevrute, ne-au povestit atât de multe, erau așa de deschiși. Ascultându-i, mi-am dat seama cât de lungă și frumoasă poate fi viața dacă îți dorești asta și cum nu o poți lăsa să treacă pe lângă tine. Se priveau unul pe altul cu atât de multă dragoste încât te copleșea. Nu puteai să te uiți la ei și să afirmi că nu există dragostea adevărată, era ceva imposibil. Când vorbeau unul despre altul, ochii le sclipeau, le urca sângele în obraji și când unul dintre ei spunea ceva, celălalt privea cu atâta iubire. Parcă era totul palpabil. Legătura dintre ei era o funie atât de groasă încât nimeni și nimic nu ar fi putut vreodată să-i despartă și era copleșitor să-i privești. Am ajuns la concluzia că este genul de iubire la care toți visăm. E foarte greu să descrii în cuvinte ce vedeam, ce se simțea dinspre ei.
E foarte important să-ți găsești un partener care să nu-ți fie doar partener de viață, ci și tovarăș de drum. (cuvintele unuia dintre ei)
Ne-au povestit că mereu mergeau în fel și fel de expediții pe munte pentru că asta le plăcea lor, și o făceau cu atât de mult drag... Se vedea pe chipurile lor că făceau ce le place, că își trăiau viața la maxim și în ciuda părului cărunt și a ridurilor, erau tineri. Nu erau, de fapt, niște bătrâni, erau tineri captivi în niște trupuri peste care au trecut zeci de anotimpuri. Nu păreau interesați de politică și de nimic altceva care să-i afecteze. Păreau că și-au creat propriul univers și adorau să trăiască acolo. Erau înconjurați de ce doreau ei să fie înconjurați și făceau exact ce le făcea plăcere și era minunat să-i asculți. Se respectau extrem de tare, dar nu era un respect formal, era ceva intim și care îi lega și mai tare, iar toate aceste călătorii pe care le făceau adesea, era ceva extrem de important pentru amândoi. Erau foarte fericiți, liniștiți și mulțumiți cu toată viața lor. Aveau pasiuni de care erau mândri, cunoștințe de care rămâneai surprins și nu ne priveau pe noi ca pe niște simpli copii care nu știau nimic în comparație cu ei, care nu aveau nici o idee ce înseamnă viața. În viziunea lor, le eram egali, eram oameni care posibil împărțeau aceeași pasiune cu ei, eram tineri care doreau să trăiască, să învețe și să înțeleagă ce era în jurul lor, eram niște copii, dar se uitau la noi cu speranță, deși, clar, suntem cu mult diferiți de cum erau ei când erau copii, deși trăim în alte timpuri. Ne priveau cu speranță pentru că ei gustaseră deja din viață, iar noi nu încercasem decât firimituri. Își imaginau probabil ce ne frământă poate uneori și ce vieți frumoase ne așteaptă în față.
Un alt lucru fascinant mi s-a părut că își alegeau o temă pentru fiecare călătorie: o melodie, un cadru dintr-un cântec, o poveste, o carte, o fotografie, orice. Fiecare călătorie pentru ei nu era doar o aventură, era o poveste, creau câte o poveste în jurul a tot ce făceau, iar ei erau eroii fiecăreia dintre ele. Se cunoșteau și iubeau să îl vadă pe celălalt fericit, erau definiția vieții, a iubirii și a frumosului. Doi oameni simpli, care aveau încă visuri, care iubeau să trăiască, profunzi, complecși și fericiți. Aveau tot ce își doreau doar avându-se unul pe celălalt. „Luminița de la capătul tunelului” era tema uneia dintre călătorii, despre care vorbeau cu mare drag și care m-a impresionat prin simplitatea ei. Un tunel lung și întunecat pe care ei l-au privit curajoși, iar luminița de la final reprezenta speranța lor.
Mă simt de parcă scena a fost desprinsă dintr-o poveste, poate pare banal ce am spus mai spus, nu știu, însă pentru mine, în câteva zeci de minute niște străini a căror nume nici nu-l cunosc au devenit un model. Mă uitam la ei și mă gândeam că peste ani, vreau și eu să fiu așa. Este foarte emoționant, copleșitor... Aș spune mai multe, însă parcă nu găsesc cuvintele potrivite să descriu 100% ce am simțit. Este cu adevărat special.
(Și nu în ultimul rând, citatul^^)
Old age is just a record of one's whole life.
Trenul era chiar plin și mi-a dat un sentiment foarte plăcut să văd atâția oameni care vorbeau banalități după o zi de muncă, care râdeau și se bucurau de acel puțin timp de relaxare petrecut împreună. Păreau cu toții foarte liniștiți, eliberați de orice grijă, de orice stres, iar întunericul de afară și luminile din tren creau o atmosferă desprinsă din filmele vechi, în combinație cu râsetele de pe fundal și discuțiile ce se auzeau din fiecare parte a vagonului. Lângă noi s-au așezat niște bătrânei, cu care ne întâlnisem și la dus, dar cu care nu vorbisem până atunci, și care sincer, m-au impresionat.
Erau niște oameni atât de simpli, atât de modești și radiau o bucurie atât de deosebită. E ciudat să spun că există o bucurie deosebită, dar eu asta simțeam din partea lor, era ceva special. Aproape două ore am vorbit despre vrute și nevrute, ne-au povestit atât de multe, erau așa de deschiși. Ascultându-i, mi-am dat seama cât de lungă și frumoasă poate fi viața dacă îți dorești asta și cum nu o poți lăsa să treacă pe lângă tine. Se priveau unul pe altul cu atât de multă dragoste încât te copleșea. Nu puteai să te uiți la ei și să afirmi că nu există dragostea adevărată, era ceva imposibil. Când vorbeau unul despre altul, ochii le sclipeau, le urca sângele în obraji și când unul dintre ei spunea ceva, celălalt privea cu atâta iubire. Parcă era totul palpabil. Legătura dintre ei era o funie atât de groasă încât nimeni și nimic nu ar fi putut vreodată să-i despartă și era copleșitor să-i privești. Am ajuns la concluzia că este genul de iubire la care toți visăm. E foarte greu să descrii în cuvinte ce vedeam, ce se simțea dinspre ei.
E foarte important să-ți găsești un partener care să nu-ți fie doar partener de viață, ci și tovarăș de drum. (cuvintele unuia dintre ei)
Ne-au povestit că mereu mergeau în fel și fel de expediții pe munte pentru că asta le plăcea lor, și o făceau cu atât de mult drag... Se vedea pe chipurile lor că făceau ce le place, că își trăiau viața la maxim și în ciuda părului cărunt și a ridurilor, erau tineri. Nu erau, de fapt, niște bătrâni, erau tineri captivi în niște trupuri peste care au trecut zeci de anotimpuri. Nu păreau interesați de politică și de nimic altceva care să-i afecteze. Păreau că și-au creat propriul univers și adorau să trăiască acolo. Erau înconjurați de ce doreau ei să fie înconjurați și făceau exact ce le făcea plăcere și era minunat să-i asculți. Se respectau extrem de tare, dar nu era un respect formal, era ceva intim și care îi lega și mai tare, iar toate aceste călătorii pe care le făceau adesea, era ceva extrem de important pentru amândoi. Erau foarte fericiți, liniștiți și mulțumiți cu toată viața lor. Aveau pasiuni de care erau mândri, cunoștințe de care rămâneai surprins și nu ne priveau pe noi ca pe niște simpli copii care nu știau nimic în comparație cu ei, care nu aveau nici o idee ce înseamnă viața. În viziunea lor, le eram egali, eram oameni care posibil împărțeau aceeași pasiune cu ei, eram tineri care doreau să trăiască, să învețe și să înțeleagă ce era în jurul lor, eram niște copii, dar se uitau la noi cu speranță, deși, clar, suntem cu mult diferiți de cum erau ei când erau copii, deși trăim în alte timpuri. Ne priveau cu speranță pentru că ei gustaseră deja din viață, iar noi nu încercasem decât firimituri. Își imaginau probabil ce ne frământă poate uneori și ce vieți frumoase ne așteaptă în față.
Un alt lucru fascinant mi s-a părut că își alegeau o temă pentru fiecare călătorie: o melodie, un cadru dintr-un cântec, o poveste, o carte, o fotografie, orice. Fiecare călătorie pentru ei nu era doar o aventură, era o poveste, creau câte o poveste în jurul a tot ce făceau, iar ei erau eroii fiecăreia dintre ele. Se cunoșteau și iubeau să îl vadă pe celălalt fericit, erau definiția vieții, a iubirii și a frumosului. Doi oameni simpli, care aveau încă visuri, care iubeau să trăiască, profunzi, complecși și fericiți. Aveau tot ce își doreau doar avându-se unul pe celălalt. „Luminița de la capătul tunelului” era tema uneia dintre călătorii, despre care vorbeau cu mare drag și care m-a impresionat prin simplitatea ei. Un tunel lung și întunecat pe care ei l-au privit curajoși, iar luminița de la final reprezenta speranța lor.
Mă simt de parcă scena a fost desprinsă dintr-o poveste, poate pare banal ce am spus mai spus, nu știu, însă pentru mine, în câteva zeci de minute niște străini a căror nume nici nu-l cunosc au devenit un model. Mă uitam la ei și mă gândeam că peste ani, vreau și eu să fiu așa. Este foarte emoționant, copleșitor... Aș spune mai multe, însă parcă nu găsesc cuvintele potrivite să descriu 100% ce am simțit. Este cu adevărat special.
(Și nu în ultimul rând, citatul^^)
Old age is just a record of one's whole life.
Comentarii
Trimiteți un comentariu