Un cer cu fulgere...
Am vorbit acum ceva timp despre cât este de minunat să stai întins sub cerul înstelat și să admiri miliardele de stele care se perindă în fața ochilor tăi, despre cât este de frumos să aduni toate aceste conglomerări de licurici ai universului în constelații, despre cât este de uimitor doar să stai și să te uiți în sus și să realizezi cât de mic ești, cât de puține știi, având însă senzația că tu ești „regele spațiului infinit” (link articol precedent aici). Ei bine am realizat acum ceva timp că nu doar stelele fac totul atât de încântător, cerul în sine este incredibil: ziua, noaptea, când este înnorat sau senin, la apus, la răsărit, pe timp de furtună, oricând. Cel mai important este să-l privești, pentru că este ca un portal, te uiți direct în ochii universului în fiecare noapte, în fiecare zi, asta dacă îți permiți să vezi mai mult decât este de fapt, iar dacă după ce l-ai privit îți rămâne pe veci acea imagine în minte, în suflet, atunci, da, l-ai privit cu adevărat, altfel este doar o iluzie.
Cerul este ceva extrem de fascinant, ziua te uiți în sus și vezi nori albi și un cer senin albastru, și parcă e incredibil să te gândești că e același ca noaptea, sau ca în orice alt moment. Ziua nu vezi decât suprafața, ziua toți pot admira cerul și adesea o fac, deși nu înțeleg nimic, e doar un moment al zilei și cam atât, însă eu nu cred asta, pe când noaptea... Noaptea totul e clar, universul e gol-goluț în fața ta, și tu poți să vezi absolut tot. Fiecare stea poate fi un gând, un vis, orice, și totul ține numai și numai de tine. Dar oare cum se perindă cerul în fața ochilor noștri, când supărat de toate nedreptățile lumii căreia se dezvăluie cu atâta puritate, naivitate și inocență după fiecare apus de soare, izbucnește în acele lacrimi grele, încununate de țipetele norilor și descărcări electrice menite să curețe și să lumineze tot? Cum arată totul când e sufocat de picuri și cu fiecare suspin tresare cu un fulger?
Nu am admirat niciodată cerul pe timp de furtună până acum. Îmi place să mă uit cum stropii de apă se scurg pe geam și pe întreaga lume, îmi place să mă plimb prin ploaie fără umbrelă și să mă bucur de acea răcoare, dar nu e același lucru. Înainte ca ploaia să înceapă când cerul e de un violet foarte închis spre gri, după ce s-a întunecat complet, și vezi fulger după fulger, cum luminează cerul... Privind totul în această ipostază, am realizat că nu ideea de a sta întins pe o pătură și să te uiți la cer e importantă ci doar să privești și atât, alături de persoana potrivită, să uiți de tot și să simți că acel moment e singurul care contează. Modul în care totul se desfășoară sub ochii tăi mi se pare incredibil. Să urmărești și să încerci să prinzi fiecare fulger, fugind cu ochii după fiecare printre ramurile copacilor ce trec în viteză pe lângă mașina în mișcare, în timp ce tu stai la căldură și nu mai auzi nici măcar muzica de pe fundal, deși ea există. Să te uiți cum luminițele orașului se văd în depărtare și nu anunță decât sfârșitul acelui moment minunat, iar atunci să vrei să îngheți timpul și să rămâi veșnic blocat acolo. Încercând să prinzi fiecare fulger, privind totul ca mai mult de un cer înnorat ce anunță o furtună, un cer ce vrea să plângă și momentan doar tremură în disperare, te teleportezi undeva departe de acest spațiu. Plutești liber prin univers, deasupra norilor, printre stele, și ai de asemenea acel sentiment că știi totul și lumea e a ta, însă e ceva de moment și știi asta. Nu ești defapt decât un punct prea mic pentru a fi luat în considerare, în raport cu imensitatea universului și a tot ce este dincolo de ce putem noi vedea chiar.
Probabil sunteți puțin confuzi și vă întrebați ce e cu conglomerările acestea de metafore, ei bine, asta e ceea ce am simțit eu privind totul, nu e mai mult de spus și nici mai puțin și deși pare derutant amestecat sau poate chiar bulversant, ei bine așa este fiecare gând și sentiment. Totul este, per ansamblu, aglomerarea totului într-un nimic, ce formează iar totul, repetându-se la infinit.
(Și citatul, probabil singura chestie clară din acest articol :))) )
Thunder is good, thunder is impressive, but it's the lightning that does all the work.
Cerul este ceva extrem de fascinant, ziua te uiți în sus și vezi nori albi și un cer senin albastru, și parcă e incredibil să te gândești că e același ca noaptea, sau ca în orice alt moment. Ziua nu vezi decât suprafața, ziua toți pot admira cerul și adesea o fac, deși nu înțeleg nimic, e doar un moment al zilei și cam atât, însă eu nu cred asta, pe când noaptea... Noaptea totul e clar, universul e gol-goluț în fața ta, și tu poți să vezi absolut tot. Fiecare stea poate fi un gând, un vis, orice, și totul ține numai și numai de tine. Dar oare cum se perindă cerul în fața ochilor noștri, când supărat de toate nedreptățile lumii căreia se dezvăluie cu atâta puritate, naivitate și inocență după fiecare apus de soare, izbucnește în acele lacrimi grele, încununate de țipetele norilor și descărcări electrice menite să curețe și să lumineze tot? Cum arată totul când e sufocat de picuri și cu fiecare suspin tresare cu un fulger?
Nu am admirat niciodată cerul pe timp de furtună până acum. Îmi place să mă uit cum stropii de apă se scurg pe geam și pe întreaga lume, îmi place să mă plimb prin ploaie fără umbrelă și să mă bucur de acea răcoare, dar nu e același lucru. Înainte ca ploaia să înceapă când cerul e de un violet foarte închis spre gri, după ce s-a întunecat complet, și vezi fulger după fulger, cum luminează cerul... Privind totul în această ipostază, am realizat că nu ideea de a sta întins pe o pătură și să te uiți la cer e importantă ci doar să privești și atât, alături de persoana potrivită, să uiți de tot și să simți că acel moment e singurul care contează. Modul în care totul se desfășoară sub ochii tăi mi se pare incredibil. Să urmărești și să încerci să prinzi fiecare fulger, fugind cu ochii după fiecare printre ramurile copacilor ce trec în viteză pe lângă mașina în mișcare, în timp ce tu stai la căldură și nu mai auzi nici măcar muzica de pe fundal, deși ea există. Să te uiți cum luminițele orașului se văd în depărtare și nu anunță decât sfârșitul acelui moment minunat, iar atunci să vrei să îngheți timpul și să rămâi veșnic blocat acolo. Încercând să prinzi fiecare fulger, privind totul ca mai mult de un cer înnorat ce anunță o furtună, un cer ce vrea să plângă și momentan doar tremură în disperare, te teleportezi undeva departe de acest spațiu. Plutești liber prin univers, deasupra norilor, printre stele, și ai de asemenea acel sentiment că știi totul și lumea e a ta, însă e ceva de moment și știi asta. Nu ești defapt decât un punct prea mic pentru a fi luat în considerare, în raport cu imensitatea universului și a tot ce este dincolo de ce putem noi vedea chiar.
Probabil sunteți puțin confuzi și vă întrebați ce e cu conglomerările acestea de metafore, ei bine, asta e ceea ce am simțit eu privind totul, nu e mai mult de spus și nici mai puțin și deși pare derutant amestecat sau poate chiar bulversant, ei bine așa este fiecare gând și sentiment. Totul este, per ansamblu, aglomerarea totului într-un nimic, ce formează iar totul, repetându-se la infinit.
(Și citatul, probabil singura chestie clară din acest articol :))) )
Thunder is good, thunder is impressive, but it's the lightning that does all the work.
Comentarii
Trimiteți un comentariu