The Universe Painted in Thoughts

Tocmai m-am întors de la munte cu familia, și în această excursie am vizitat și câteva mănăstiri și am trecut efectiv pe lângă sute de biserici (și nu exagerez). Tocmai am făcut un calcul și conform  acestui site , sunt 21498 de biserici/mănăstiri etc. în țară, ceea ce înseamnă în jur de 1033 de oameni la fiecare biserică. Mie sincer mi se pare uimitor, și nu într-un sens bun. Vreau să clarific de la început că nu am absolut nimic cu nimeni care crede opusul a ce cred eu legat de tot ce voi vorbi mai jos și nu încerc să jignesc pe nimeni, e doar o părere. Acum, sărind peste numărul acestor lăcașe de cult (nu sunt unul din acei oameni care strigă „Vrem spitale nu catedrale” deci construiți sau nu în continuare, pe mine sincer nu mă afectează), mi se pare că totul este dus la extremă. Am ajuns la o astfel de concluzie, după ce în fiecare biserică/bisericuță/mănăstirică (și ce mai erau ele) în care am intrat găseai „cutia milei” peste tot. Te uitai într-un colț, boom! Cutia Milei...

Așa cum am spus în articolul  Cum am arăta dacă nu am avea trup? , consider că există o legătură foarte strânsă între ceea ce înseamnă aceste 3 componente, mintea, sufletul și trupul. Conform anumitor cercetări și asocieri ce s-au creat, precum ideea că apa a apărut mai întâi și definiția cuvântului „suflet” în Grecia Antica (mai multe informații strict despre asta în articolul menționat mai sus), eu chiar cred că totul se leagă, extrem de profund. M-am tot chinuit să găsesc o explicație care să nu fie exagerat de ambiguă, pentru că în sine totul e foarte vag și nu cred că există cineva care să fi găsit demonstrația sau teoria 100% corectă. În fond, toate sunt opinii, mai mult sau mai puțin asemănătoare, care sunt corecte în aceeași măsură în care sunt și greșite, deci orice ar putea fi posibil. Cred că mintea, sufletul și trupul sunt componente separate, în ciuda faptului că din acestea 3, doar trupul este material. Am putea spune că mintea ar fi echivalentul creierului, iar suf...

Cum ar fi să existe un loc unde să întâlnești fel și fel de oameni? Foarte diferiți, extrem de asemănători, toate tipurile de persoane, toate tipurile de caractere, de comportamente, de stiluri. Mie personal mi se pare genială ideea, și chiar cred că există un loc unde se întâlnesc toate acestea, metroul. Un fel de nucleu de unde izvorăsc celule, toate deosebit de importante, nici una la fel. Cred că metroul este locul unde poți să găsești ceva cât mai aproape de această imagine, dacă nu 100%. În primul rând, zi de zi, sunt mai mult de 4 milioane de oameni care merg cu metroul în America (mai multe informații  aici ), aproape 100.000 în Dubai (link  aici ) și în jur de 4 milioane și în Londra (link  aici ), adică niște numere imense. E imposibil să nu găsești extrem de multe tipuri de oameni. Cel mai frumos mi se pare să stai pe margine și să observi: să vezi oameni care citesc și ce citesc, oameni cu ziare în mână sau cocoșați deasupra telefonului, oameni triști as...

Am ajuns la concluzia că e minunat să te uiți la stele. Știu că acum probabil vă întrebați ce e cu acest articol, e chiar posibil ca începutul să nu aibă legătură cu titlul, pentru că în secunda asta am două idei în cap și nu știu care o să predomine în articol (voi știți deja, desigur). :))) Ideea în sine nu e doar să te uiți și atât la ele, ci să le privești. Nu știu dacă ce m-a determinat să scriu sunt sentimentele pe care le-am avut, atmosefera în care le-am privit, persoana alături de care le-am admirat, sau pur și simplu fascinația mea pentru tot ce înseamnă stelele, universul și modul în care totul te face să te simți important și în același timp neimportant când te uiți în sus, spre imensitatea și profunzimea nopții, dar cel mai probabil toate astea, la un loc.^^ Stăteam pe o pătură, în întuneric, sub cerul senin și plin de stele și totul mă făcea să mă simt atât de liberă, de mică. Ce reușim noi să vedem e o minusculă parte din tot ce cunoaștem noi și o microscopică (în c...

Tehnologia este cea care a apropiat toată lumea și totodată cea care a îndepărtat toți oamenii. Am găsit acest citat acum ceva timp (deși nu sunt sigură că l-am preluat 100%, detalii). M-a pus sincer pe gânduri, și am ajuns la concluzia că este foarte adevărat în aceeași măsură în care nu este, pentru că totul per ansamblu, depinde de noi. Putem vorbi cu oricine de pe întreg globul, dacă avem un telefon sau un laptop și conexiune la internet, ceea ce mi se pare foarte bine. E un mare avantaj și sunt și multe altele. S-a ajuns în punctul în care tehnologie este efectiv peste tot și mi se pare foarte okey. Face parte din viața noastră, în ciuda dezavantajelor, și chiar dacă sunt mare fan scrisori, iar acum s-au demodat pentru că există metode de comunicare mult mai ușoare și rapide, îmi place ideea că poți păstra legătura cu oricine, indiferent cât de departe ar fi, dacă vrei. Internetul a devenit un refugiu pentru multe persoane și unul dintre cele mai bune lucruri pe care ni le ...

Ne este frică, constant, de tot ce e în jurul nostru și de cele mai multe ori nu vrem să recunoaștem acest lucru. Ne e teamă să mărturisim ce simțim, să ne eliberăm, să ne bucurăm și să plângem, pentru că am putea fi văzuți diferit. Ne e frică să nu pierdem oameni dragi mai tare decât ne e frică să nu rămânem fără aer și nu o să o recunoaștem niciodată. Niciodată cu voce tare, cel puțin. Ne e frică să ne manifestăm pentru că știm că există cineva care ne va judeca. Ne e frică și defapt nu ar trebui să ne fie. Oamenii din jurul nostru sunt simpli pioni. Noi modelăm totul. Fiecare are lumea lui, în care poate primi o singură persoană și împreună pot deveni conducătorii acelui regat, în cel mai bun caz. Dar atât. E simplu și e complicat în același timp. Involuntar, ne-am construit ziduri în jurul inimii, al sufletului, al minții, ne-am încătușat și întemnițat singuri și am devenit sclavii propriului tărâm, propriei persoane. Am devenit cei mai mari dușmani ai noștri și în permanență ...

Să presupunem că oamenii nu ar avea corp, însă nu ar fi nici morți, nici un fel de spirite sau orice altceva legat de paranormal (nu vă imaginați acum acel tip de fantomă ca în „Casper”-imagine mai jos). Stăteam și mă gândeam. Trupul este per ansamblu o carcasă pentru ceea ce suntem noi defapt, asta bineînțeles odată ce reușim să depășim acele bariere impuse de societate și de ce zice lumea?  (poate o să scriu ceva și despre asta la un moment dat). Bineînțeles, ființa umană (nu că celelalte animale nu ar fi), este mult mai complexă decât o adunătură de mușchi și vase de sânge legate între ele care ne permit să ne mișcăm și să supraviețuim. Ideea e că, pe lângă corp, eu cred că există încă două componente, minte și suflet (aici se poate face o asociere inimă-suflet, minte-creier, este cam cea mai frecventă, însă prefer să privesc aceste două noțiuni ca elemente separate de orice înseamnă materie, ceva abstract, la un nivel mai înalt). Marilyn Manson are câteva referințe de acest fel...

Așa cum am spus în postarea  Ce se întâmplă după ce murim?   nu sunt de acord cu ideea de a te afla la 2 metri sub pământ, chiar și mort fiind. Și aici apare întrebarea: de ce? Ei bine, în primul rând ideea e aiurea. Te-ai chinuit toată viața să arăți bine, să fii plăcut fizic pentru ceilalți, chiar și inconștient poate, iar apoi, după atâta chin, totul intră într-un proces lent de descompunere. Și dacă ar fi doar atât și te-ai descompune pur și simplu ar fi okey, indiferent cât de încet s-ar petrece totul, dar nu se întâmplă așa. Apar sute de vietăți necrofage, pentru care devii cea mai apetisantă masă. Să fim serioși, chiar îmi doresc să devin prânzul a 2000 de viermi și muște? Nu, sub nici o formă, chiar dacă nu ești conștient și nu simți nimic, dar totuși. Pe lângă asta, Suntem închiși într-o cutie într-o poziție în care „vom dormi” (deși noi niciodată n-am dormi în poziția aia), prinsă cu șuruburi/cuie (sau cu ce-o fi prins, detalii). Ne batem o viață cu pumnii în pi...

Extratereștrii există? Hmmm... Acesta e un subiect destul de dezbătut în ultimul timp, și parcă odată la un interval, oamenii iar se agită pe baza acelorași întrebări: cum arată? , unde sunt? , de ce nu ne vizitează? , oare ne vizitează? , vor să ne controleze? , ce e cu cercurile din lanurile de grâu? , dar cu aparițiile cu OZN-uri? (știți voi, genul ăsta de întrebări). Și de fiecare dată când se pornește o astfel de discuție în mediul online, televiziunile o iau razna, și vedem cu toții pe toate canalele de știri, începând cu ora 5 PM, fel de fel de filmulețe făcute de așa ziși martori la „evenimentele ȘOCANTE!!!”, interviuri sau voci, probabil știți foarte bine la ce mă refer, totul sub titluri ce conțin neapărat cel puțin unul din cuvintele: șoc, incredibil, uluitor, adevărul, etc., scris cu majuscule și cât mai mare ca să vezi și dacă nu vrei să vezi :)). Am putea foarte ușor să împărțim oamenii în 3 categorii după acest criteriu: 1. Cei care nu cred în nimic. 2. Cei care cr...

Cred că asta e o întrebare pe care ne-am pus-o cu toții la un moment dat (iar dacă nu, acum e momentul să vi-o puneți). Am auzit destul de multe persoane spunând că preferă să nu se gândească la asta din diverse motive precum: ce-o fi o fi , frica sau pur și simplu schimbau subiectul când întrebam simplu de ce? , însă eu cred că nu ar trebui să ne ferim de asta, până la urmă e ceva care o să ni se întâmple tuturor. Bineînțeles, există o mulțime de teorii: reîncarnare, Raiul și Iadul, bântuitul sau pur și simplu un nimic, iar eu cred că toate ar fi valide (atâta timp cât nu se dovedește contrariul cine sunt eu să spun că nu e așa), exceptând-o pe ultima, dar totuși, ce se întâmplă? Îmi este imposibil să cred că odată ce mori și ești îngropat la doi metri sub pământ (idee cu care nu sunt de acord, dar o să dezvolt într-o postare separată altă dată) sau incinerat, și odată ce nu mai ești conștient fizic de tine, dispari pur și simplu. Așa viața nu ar mai avea nici un scop dacă efe...

Așa cum am mai spus, secolele XVIII-XIX, în special în Anglia, este un subiect care mă pasionează, și o să încep cu originile acestei pasiuni, ca să spun așa. Nu știu dacă știți acel sentiment când citiți o carte extrem de bună, acțiunea se petrece într-un timp și spațiu diferit de cel în care trăiești tu și îți pare perfectă acea lume (deși știi că nu e), oricum, cam asta am simțit eu când am citit prima serie a Cassandrei Clare (în ordine cronologică), „Dispozitive Infernale”. Ideea cărții este cu totul alta și nu dorește să prezinte viața în acel secol, însă există foarte multe detalii legate de îmbrăcămintea și comportamentul oamenilor în societatea de atunci care m-au fascinat. Bineînțeles, perioada nu e nici pe departe perfectă, oamenii erau împărțiți în săraci, bogați și cu venituri medii, însă doar cei bogați și o parte din cei din clasa de mijloc trăiau în orașe și se bucurau de acel trai pe care îl vedem cu toții în filme, în care doamnele poartă pălării și mănuși și tot ce...

Probabil vă întrebați cu toții (sau nu, cel mai probabil nu, dar de dragul artei să presupunem că vă întrebați) ce e cu blogul acesta... Ei bine, acest blog nu este nimic mai mult decât un mod prin care să îmi „vomit (dar într-un mod delicat și drăguț) gândurile”. :)) Nu știu ce m-a determinat să fac asta, însă am găsit postarea asta noaptea trecută când aveam chef de orice numai de somn nu, așa că am zis, waw, ce idee bună, de ce să scriu doar într-un caiet și să consum hârtii și pixuri degeaba, când aș putea să împărtășesc asta cu mai mulți oameni (deși momentan sunt maxim 4 persoane care o să se uite aici, și 2 dintre ele sunt părinții mei, dar astea sunt detalii). Așa că, ăsta e blogul, unde probabil o să găsiți diferite idei de ale mele, demne să mă trimită la Socola (sau nu, cine știe), păreri și interpretări a diverse chestii care îmi vin în minte când mă plictisesc, probabil poze cu desene și alte idei cu care nu știu ce să fac. :))) O altă întrebare pe care ați putea-...